Redactor

FOTOGRAFIA şi povestea din spatele ei – CHARLES AZNAVOUR LA BUCUREŞTI

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Această fotografie, în compania celui ce a fost Charles Aznavour, realizată în 2004 la Bucureşti, îmi răscoleşte amintiri duioase, legate de prezenţa în viaţa noastră a marelui actor, cântăreţ, compozitor şi textier franco-armean.

          Aş începe cu începutul. Când a venit prima dată la Bucureşti, în aprilie 1963, îl cunoşteam nu atât din puţinele filme franceze care rulau la noi pe marile sau micile ecrane sau din rare apariţii la televiziune, ci mai de grabă din înregistrări radiofonice cu inconfundabilele sale melodii.

          În prima seară, pe 30 aprilie 1963, dintr-un ciclu de recitaluri timp de şapte zile la Sala Palatului, s-a produs o adevărată revelaţie pentru publicul român. Dar ce public select – personalităţi din viaţa artistică, muzicală românească! La deschiderea cortinei, marea scenă era goală, doar în fundal se afla mica formaţie orchestrală care urma să-l acompanieze pe oaspete. La primele acorduri ale orchestrei, din partea dreaptă a culiselor apare un bărbat scund, insignifiant la prima vedere, îmbrăcat corect într-un costum de culoare fumurie şi cu o cravată înnodată reglementar, Linişte, până ce artistul, ajuns în faţa noastră, începe să cânte. S-a produs deja magia! Publicul este vrăjit încă de la început de personalitatea şi repertoriul său atât de original, cu pecetea „marelui har” al artistului. Astfel că, după doar două-trei melodii, Aznavour se încălzeşte de aplauzele din ce în ce mai puternice, încât se dezlănţuie – îşi scoate vestonul, îşi desface cravata, pe care le aruncă cât colo, cere să i se aducă un scaun, pe care se aşează invers şi îşi continuă recitalul. Restul devine o seară de neuitat, copleşiţi cu toţii de evoluţia acestui artist ieşit din comun. O seară de neuitat, care ne-a făcut pe toţi să înţelegem gloria de care se bucura deja acest cântăreţ aclamat în Franţa şi în lume. Până la sfârşitul carierei avea să cânte în aproape 80 de ţări!

          La Bucureşti, locuia la hotelul „Lido” şi, cum eram în plin regim comunist, nu mi s-a permis să-l contactez telefonic. N-am îndrăznit să-l pîndesc pe holurile hotelului, la venirile-plecările sale zilnice. În schimb, o bună prietenă de-a mea din Armenia, redactor muzical din Erevan, în vizită oficială la Bucureşti, a cutezat şi… a avut norocul să stea de vorbă cu el ! Eu, doar în seara concertului, însoţită de graficianul Cik Damadian şi de redactorul meu şef de atunci de la „Nor Ghiank” (Tacvor Şişmanian), am reuşit o strecurare în cabina artistului, căruia i-am smuls doar câteva cuvinte şi un autograf pe coperta unui disc, iar regretatul Cik i-a schiţat la repezeală o caricatură…

          Anii au trecut.Cariera muzicală şi cinematografică a lui Aznavour a ajuns pe cele mai înalte trepte ale notorietăţii.

          Ne-am  bucurat  cu  toţii de farmecul nemuritoarelor sale melodii  – “La Bohème”, „Il faut savoir”, „Les deux guitares”,  „Emmenez-moi”, „Hier encore”, „Les plaisirs demodés”, „Mourir d’aimer” şi câte altele din creaţia sa cu circa o mie de piese, scrise pentru el şi pentru alţii!

          A urmat un moment de cotitură în viaţa marelui artist. Distrugerile cutremurului din decembrie 1988 din Armenia au stârnit în inima acestui francez  100% şi armean 100% sentimente de compasiune  profundă faţă de  conaţionalii săi năpăstuiţi.

          Cumnatul său, Georges Garvarentz (soţul Aidei) compune melodia „Pour toi Arménie”. El scrie versurile şi cântă, alăturându-i-se zeci de cântăreţi, actori şi prezentatori francezi de renume la înregistrarea unui disc, care s-a vândut în peste 1 milion de exemplare şi ale cărui venituri s-au îndreptat spre ajutorarea victimelor sinistrului.

          Este momentul când relaţiile sale cu Armenia se strâng, se intensifică, în măsura în care cel ce s-a născut Chahnour Varenagh Aznavourian (22 mai 1924) crează asociaţia „Aznavour pour l’Arménie”, devenită în 2016 Fundaţia umanitară care îi poartă numele. Aceasta îşi desfăşoară activitatea în Armenia, preşedintele ei fiind Nicolas Aznavour, fiul cel mic al vedetei, şi soţia sa Kristina. Acesteia din urmă i-am transmis în 2017 cărţi, articole de presă şi fotografii legate de prezenţa maestrului în România. În treacăt, aş menţiona că, tot în 2017, Aznavour şi-a botezat fiul cel mic după ritul armean la faimoasa mănăstire Tatev, ce datează din secolul al IX-lea (cel botezat având 40 de ani!).

          Fascinată mereu de personalitatea marelui artist, în 2003, am publicat la editura „Ararat” traducerea unei monografii, pe care i-o dedicase prietenul său Richard Balducci, purtând titlul „Aznavour – Confidenţele unui fiu de boem”.

          Între timp, avuseserăm cu toţii prilejul să-i vizionăm cele mai importante filme, de la „Trageţi în pianist” de François Truffaut până la „Ararat”-ul lui Atom Egoyan, în care întâmplarea făcea ca ambele lui personaje să se numească Edouard Saroyan, probabil dintr-o simpatie aparte pentru adevăratul William Saroyan, renumitul scriitor americano-armean, al cărui nume intrase în conştiinţa unor cineaşti. Alte filme în care jucase în intervalul de patru decenii dintre cele două amintite, au fost „Un taxi pentru Tobrouk”, „Un şoarece din America”, „Diavolul şi cele zece porunci”, „Toba de tinichea” şi câte altele. A jucat şi într-un amuzant serial de televiziune – „Chinezul”. Dar, apropo de serial, de fapt, a umat telefilmul „Moş Goriot”.

          Pe 12 februarie 2004, eram invitată la ultimul etaj al Televiziunii Române,  la conferinţa de presă prilejuită de filmările din Bucureşti pentru această producţie cinematografică. Ajunsă mai devreme, l-am găsit în rândul întâi, aşteptând răbdător, pe Charles Aznavour în persoană, căruia am avut inspiraţia de a mă adresa, salutându-l în limba armeană. A fost efectiv o surpriză plăcută şi , poate, neaşteptată, cu care prilej i-am dăruit traducerea monografiei lui Balducci, pe care o lansasem în acele zile la librăria „Mihail Sadoveanu”, cu participarea celui ce a fost minunatul coleg şi conaţional Paul Grigoriu, de la Radiodifuziunea Română. Ne-am întreţinut îndelung şi am pus bazele unui interviu, pe care mi l-a acordat în exclusivitate, publicat la vremea respectivă în „Ararat”.

          În timpul filmărilor, am fost adeseori în preajma sa, continuându-ne, în pauze, interviul. Apoi, pe 29 februarie, într-o duminică, a venit să asiste la liturghia din Catedrala Armeană, aflată pe atunci în  pline lucrări de restaurare, sub schele la tot pasul. După liturghie, a asistat la „Dudian”, la inaugurarea unei expoziţii cu produse armeneşti, fiind înconjurat de către conaţionali, bucuroşi să-l salute, să cunoască această „legendă vie”.

          Un sondaj efectuat de Time-CNN l-a decretat „artistul secolului”, alţii l-au numit „Frank Sinatra al Franţei” etc.

          Notorietatea printre conaţionalii noştri i-a sporit şi după ce cea care a fost Silvia Burdea a tradus atât volumul „Frăţiorul”, scris de Aida Aznavour-Garvarentz, sora artistului, cât şi memoriile lui Charles Aznavour – „Timpul de odinioară”, ambele apărute la editura „Ararat”.

          În „Moş Goriot”, ecranizare după cunoscutul roman al lui Honoré de Balzac, Charles Aznavour a oferit o reflecţie proprie asupra dragostei unui tată pentru cele două fiice ale sale care-l ruinează. În interpretarea sa, bătrânul Goriot este un părinte rănit în orgoliul său de tată iubitor, până la sacrificiu. Un rol perfect mulat pe genul de actor matur, experimentat, care i-a conferit personajului o aură de „erou”.

          În viaţa reală, Charles Aznavour a fost declarat „erou naţional al Armeniei”, iar funeraliile naţionale de care a avut parte în Franţa natală în 2018 au fost demne într-adevăr de un „erou”. Alături de înalţi demnitari ai Franţei, au luat parte d-l Armen Sarkissian, preşedintele Armeniei, premierul Nikol Pachinian şi Catolicosul Karekin II, Patriarh Suprem al Tuturor Armenilor.

          Acest „cetăţean al Armeniei”, nu numai „erou” al ei,  a acceptat să devină şi ambasador al acestei străvechi ţări de la poalele Araratului în Elveţia.

          În urma sa, în Armenia a rămas o piaţă care ii poartă numele la Erevan, o statuie în mărime naturală în centrul oraşului Gyumri şi Casa-muzeu care îi poartă numele în capitala armeană, edificiu construit în vecinătatea faimosului Centru al Artelor L Cafesjian. Este vorba despre un muzeu interactiv cu programe educative, sociale, culturale şi cu o bogată arhivă, în care se află şi dovezi ale prezenţei lui Aznavour la Bucureşti.

          Nu pot să uit de manifestarea pe care i-am dedicat-o în 2014, la aniversarea a 90 de ani de viaţă, eveniment organizat la „Dudian”, unde împreună cu criticul de film Irina Margareta Nistor, am evocat îndelungata carieră muzicală şi cinematografică a sărbătoritului, seara încheindu-se cu proiecţia unui video, împrumutat de la prieteni din Paris, care conţinea concertul susţinut pe 30 septembrie 2006 de către Charles Aznavour şi o serie de renumiţi artişti francezi  în faţa preşedinţilor de atunci ai Franţei şi Armeniei – Jacques Chirac şi, respectiv, Robert Kocearian, alături de Catolicosul Karekin II şi de 100.000 de spectatori fascinaţi, în marea Piaţă a Republicii din Erevan, în deschiderea sezonului cultural Arménie, mon amie” din Franţa.

          În sfârşit, nu pot încheia aceste rânduri, înaite de a aminti de ultima întâlnire a  melomanilor din România cu marele Charles în 2016, pe aceeaşi scenă a Sălii Palatului din Bucureşti, într-un unic concert memorabil. Ne-a oferit atunci tot ceea ce avea mai frumos în repertoriul său, bucurându-se de o primire triumfală.

          Am păstrat cu toţii amintirea une întâlniri cu, sper că nu greşesc „cel mai celebru armean”.

          Cu aceste rânduri, pun capăt acestui serial, deşi aş mai avea cel puţin încă pe atâtea imagini care să evoce oameni şi evenimente rămase în memoria unui jurnalist dedicat neamului său. E timpul să lăsăm loc celor care vin în urma noastră…

          Dar nu mă despart de cititori, înainte de a le face o surpriză – Charles Aznavour cântând armeneşte. Ascultaţi-l, alături de Seda, fiica sa mai mare într-o înregistrare mai veche cu o prelucrare de Komitas după Sayat Nova.

                                                                             Madeleine KARACAŞIAN (12)