Formula AS / Când viața…
…spune povești: VALERIA URSAN, o doamnă a Brăilei de altădată

Există oameni de care te desparţi cu zâmbetul pe buze şi cu dorinţa de a-i revedea. Există oameni în prezenţa cărora aproape că îţi este ruşine să fii trist, obosit sau descurajat, iar plictiseala pare un păcat de neiertat.
Deşi are 86 de ani, despre Valeria Ursan nu se poate spune că este „o doamnă în vârstă”, sau chiar dacă o spui, formula cere cu necesitate şi o completare, ca să nu te faci vinovat faţă de adevăr. Orice tânăr ar trebui să o invidieze pentru patima cu care trăieşte, pentru optimismul şi energia cu care se urcă la volanul maşinii, înoată în Dunăre şi este, în continuare, dornică de călătorii.
S-a născut în Brăila, într-o familie armeano-română, la începutul veacului trecut. În 1927, Brăila era un oraş cosmopolit, unde toleranţa faţă de oamenii veniţi aici de peste mări şi ţări era una dintre valorile fundamentale. Dunărea a fost liantul care a îmbinat aceste „ostroave” de diferite seminţii, într-o unitate şi o armonie desăvârşită. De la tatăl ei, de origine armeană, a moştenit dârzenia, înţelepciunea şi pofta de viaţă. De la mama ei, româncă, a primit spiritul iscoditor şi neobosita dorinţă de cunoaştere. Iar de la Dunăre a dobândit spiritul de aventură şi, poate, curajul de a-şi manifesta ferm acţiunile şi convingerile.
Istoria povestită cu sufletul
„Dorinţa mea cea mai mare acum, în iarna vieţii, este să nu mor până nu voi putea povesti şi transmite tot ce am văzut, ce-am auzit şi ce-am trăit, pentru ca aceste amintiri dragi să nu dispară odată cu mine. Dintre toate, cea mai preţioasă este istoria acestui oraş şi a oamenilor care, din iubire, l-au clădit şi l-au îmbogăţit”. Doamna Ursan începe să spună povestea privindu-mă cu ochii ei albaştri și-atât de limpezi, că-i poţi vedea adâncul sufletului prin ei.
A fost odată, demult, un oraş frumos, care s-a născut din iubirea ingenuă dintre „zeul fluviilor”, măreţul Danubius, şi un ţărm virgin, care se afla la intersecţia a trei provincii istorice româneşti – Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea. Şi această veche aşezare românească se numea Brăila. După semnarea Tratatului de la Adrianopol, din 1829, raiaua Ibrail s-a desprins de sub puterea „Sublimei Porţi” şi a început un proces fulminant de dezvoltare economică, socială şi culturală. Primul pas a fost dărâmarea cetăţii ce amintea aprig de dominaţia otomană. S-a dărâmat cetatea, şi în câţiva ani s-a construit Grădina Mare, apoi, rând pe rând, şcoli, spitale, biserici, bănci, teatrul.
„Te înfiori când te gândeşti cât de repede s-au construit toate! Stau şi mă gândesc de ce este acum Brăila atât de pustie. Dunărea era iubită. Se vedea că de acolo îşi trage oraşul seva”. Într-adevăr, străvechiul fluviu a adus vapoarele cu negustori din toate ţările, a adus în „cetatea Chirei Chiralina” iubirea. Căci aceşti comercianţi au văzut fetele frumoase ale Bărăganului, s-au aşezat, s-au căsătorit şi au rămas aici, indiferent de naţionalitate. Ei au fost rădăcina oraşului, şi-au pus inteligenţa şi banii în slujba lui, şi din dragostea lor s-a ridicat Brăila, un oraş bogat, un oraş de care fiecare era mândru. Astfel trăiau laolaltă, în pace şi bună înţelegere, greci, armeni, evrei, italieni, ruşi, bulgari şi români.
Armeanul „risipitor”

Unul dintre negustorii care s-a îndrăgostit de acest ţărm a fost tatăl Valeriei Ursan, Hovsep Vasoian. Era un bărbat robust, puternic, mândru, trăsături ce aminteau de străvechiul popor armean, al cărui imperiu se întinsese odată de la Marea Neagră la Marea Caspică şi de la Caucazul Mare la Marea Mediterană. Avea, de asemenea, deosebite abilităţi în ale negustoriei, astfel că a deschis în localitate două brutării care aprovizionau cu pâine mai toate şcolile, restaurantele şi spitalele.
„Am crescut într-o casă în care credinţa şi respectul pentru muncă erau primordiale. Se făcea semnul crucii pe spatele pâinii, înainte de a fi tăiată, iar banii, eram învăţaţi, eu şi fraţii mei, că se fac cu sudoarea frunţii. Nu ne-au lipsit niciodată, dar nici nu au rămas, deşi din câştigul adus de cele două brutării, alţii ar fi făcut avere. Biata mama, dorind să cumpere câte o casă fiecărui copil, punea mereu deoparte bani din calea „armeanului risipitor”, cum îl numea bunica pe tata. Să dai şi altora din ce-ţi prisoseşte ţie, spunea tata, şi să te bucuri de bogăţia ce-ţi rămâne în suflet şi în minte!”. Doamna Ursan oftează abia perceptibil, cu ochii plini de dor şi amintiri. Hovsep Vasoian nu era un bărbat sever, deşi aşa voia să pară. Soacra lui, româncă, nu prea îl avea la inimă, pentru că nu pricepea cum de el, negustor bogat şi inteligent, putea, de exemplu, să stea la aceeaşi masă cu lucrătorii. Dar domnul Vasoian putea, pentru că îşi iubea brutăria, îi îndrăgise pe lucrători şi îi trata cu respect. De aceea, erau mulţi oameni nu numai din comunitatea armeană, dar şi dintre români, care îi solicitau sprijinul financiar şi moral. Şi domnul Vasoian întotdeauna îi ajuta cu generozitate şi cu credinţă. Dar cel mai mult îşi iubea copiii! Dimineaţa, înainte de a pleca de acasă, trecea prin camera lor şi le lăsa sub pernă roşcove, ciocolată şi alune, deși tot el se supăra foarte tare dacă mai târziu, la prânz, nu mâncau. Orfan de mic, suferise de foame şi sărăcie, și suporta mofturile copiilor. Tare-i mai era frică micuţei Valeria de tatăl ei, când se supăra, deşi nu o lovise niciodată. Era suficient să se uite în ochii ei şi se cutremura. Dar după ce i-a ascultat, într-o zi, povestea, l-a iubit și mai mult. „Eu, la 12 ani, am văzut cum, în faţa ochilor mei, familia mea a fost căsăpită de turci. Mai rămăseseră mama şi sora mea mai mare. Mama îşi smulgea părul din cap, ţipând după Hatun, sora mea de trei ani, care dispăruse în grozăvia ce se petrecea. M-am dus să o caut. Când am ieşit, în curte, peste tot erau numai morţi. Plutea un aer cumplit de sânge şi groază. Deodată, un bătrân m-a tras lângă el, printre morţi, spunându-mi să tac şi să stau neclintit. Venea un alt val de ucigaşi. Când pericolul a trecut, şi negăsind-o pe Hatun, m-am întors acasă. Casa ardea, odată cu mama”. Atunci a fost singura dată când domnul Vasoian le-a vorbit copiilor despre copilăria lui şi despre familie.
Masacrul armenilor, de la începutul secolului XX, estimat la peste un milion cinci sute de victime, înfăptuit de Imperiul Otoman, reprezintă una dintre cele mai cumplite şi nemiloase represiuni care au existat vreodată în istorie. În fiecare an, pe 24 aprilie, la Brăila, ca peste tot în lume, cei aproximativ 20 de armeni care au mai rămas în oraş îşi comemorează şi îşi plâng strămoşii.
Natașa Galche
citește tot articolul în formula-as.ro