FORMULA AS / Adriana Bittel despre volumul “Tur­cia şi fantoma armeană. Pe urmele genocidului”

* Laure Mar­chand, Guillaume Per­rier, “Tur­cia şi fantoma armeană. Pe urmele genocidului”, tradu­ce­re de Nicolae Dră­gu­şin, prefaţă de So­rin Antohi, cuvânt-înainte de Taner Akçam, Editura Corint (tel. 021/319.47.97), 185 p.

Cei doi jurnalişti francezi sunt de mulţi ani co­res­pondenţi din Turcia, prima pentru “Le Figaro”, al doi­lea pentru “Le Monde”, ziare cu orientări diferite. La împlinirea unui secol de la genocidul armenilor din Imperiul Otoman, ei şi-au propus să in­ves­tigheze îm­pre­ună, din perspectiva ac­tuală, rapor­turile dintre comunităţile turcă şi armeană, atitudinea lor faţă de cum­plitele eve­nimente din 1915. Masacrarea armenilor, motivată în timpul Primului Război de un presupus sprijin al acestora pentru arma­tele ruseşti aflate în ofensivă în Anatolia orientală, a fost primul etnocid din istoria modernă şi o prevestire a Ho­locaustului nazist. La 24 apri­lie 1915, gu­vernul “Ju­nilor turci” care îm­pinsese Im­periul Oto­man în război alături de Ger­mania şi Austro-Ungaria a de­cis stră­mu­tarea între­gii comunităţi ar­me­ne din zonele de con­flict în deşertul si­rian, pen­tru a-i întrerupe orice posibilă des­chidere spre puterile creştine (Rusia, Franţa, Anglia) angrenate în război. “Ar­gumentul” – care seamănă cu motivaţia na­zistă a unei conspiraţii evreieşti mondiale ce trebuia lichi­dată prin exterminarea tuturor evreilor – a dus la uciderea a 1.500.000 de armeni şi la migraţia sau convertirea la islamism a altor sute şi sute de mii. “Junii turci” au iniţiat astfel un amplu proces de “purificare etnică”. Atacuri împotriva creştinilor (care reprezentau 30% din populaţia Imperiului) mai fu­seseră şi până atunci, dar sultanii otomani nu îm­pinseseră lucrurile atât de departe fiindcă prin impo­zitarea diferenţiată a creştinilor – pătura cea mai întreprinzătoare în co­merţ şi industrie – îşi asigurau principala sursă de ve­ni­turi. Etnocidul armean a fost însoţit de jaful pro­prie­tăţilor comunităţii şi de confis­carea averilor mem­brilor ei în folosul funcţionărimii otomane. Înfrân­gerea şi dis­pariţia Imperiului, înfiin­ţarea Republicii Tur­cia sub con­ducerea lui Mustafa Kemal, supra­nu­mit Atatürk, nu a schimbat situaţia, ke­malismul pre­lungind politica genocidară prin naţio­nalizarea tutu­ror proprietăţilor armeneşti în scopul fortificării firavei burghezii turceşti a epocii.
“Turcizarea” şi-a avut aşadar originea într-o crimă co­lectivă care i-a solidarizat pe beneficiarii ei în ne­garea evidentei vinovăţii. Mai mult, ideologia naţio­nalistă kemalistă a prezentat victimele genocidului armean ca pe nişte agresori şi trădători. Cei doi jur­nalişti francezi, profesionişti de marcă, reconstituie la faţa locului, printr-o serie de reportaje şi mărturii, cum s-au petrecut faptele, care e situaţia fostelor pro­prietăţi armeneşti şi cum au evoluat armenii con­ver­tiţi sub ameninţarea morţii. Republica laică a lui Ata­türk nu a abrogat islamizarea forţată, idea­lul ei fiind o naţiune turcă omo­ge­nă, în care religia să joace totuşi rolul de liant. Marchand şi Perrier au cercetat substra­turile me­moriei colective tur­ceşti şi armeneşti, descoperind că, şi du­pă un secol de la ge­nocid, armenii sunt segre­gaţi şi suspectaţi, iar turcii re­fuză să-şi asume uciderea în masă în­făptuită de strămoşii lor otomani. E drept că nu toţi: există străluciţi inte­lectuali turci (între ei şi laureatul Nobel pentru lite­ratură Orhan Pamuk) care se pronunţă public pentru re­cunoaşterea vinei şi restabilirea adevă­rului istoric. Dar guvernele tur­ceşti actuale şi parti­dele naţionaliste nu vor, atât din motive materiale (des­pă­gubirile ar fi uriaşe), cât şi din motive ideo­logice. Ele vor să impună ideea că naţiunea turcă e omogenă, fără mi­norităţi etnice, deşi realitatea e alta (kurzii din Turcia – cam 20% din populaţie – sunt, ca şi în cazul arme­nilor de odinioară, victime ale unei conjuncturi istorice care face ca Occidentul să susţină ac­tuala ordine a sta­tu­lui). Totuşi, arată ziariştii fran­cezi, ade­vărul despre ma­sacrul colectiv al ar­menilor din 1915 nu mai poate fi ocultat iar trecerea de la kemalism la neo-otoma­nis­mul actualei guvernări a lui Erdogan îi face pe mulţi din­tre armenii tur­cizaţi să-şi asume originea şi să ceară o recu­noaştere a diferenţierii lor în interiorul societăţii. Tur­cia, care aspiră la admi­terea în UE, va trebui să ad­mită până la urmă că genocidul armenilor e un fapt istoric dovedit şi, prin dreptul la propria iden­titate acordat mi­norităţilor, să blocheze po­­sibilitatea repe­tării unor asemenea orori.

Adriana BITTEL  www.formula-as.ro

by Mihai Stepan Cazazian