FESTIVALUL de film de la Cannes | Alice Kanterian : Actorul armean Arvin Kananian în filmul recompensat cu Palme d’Or „The Triangle of Sadness”

Știam sau poate mai curând speram chiar de la premieră că „Triunghiul tristeţii” va fi filmul câștigător din competiția festivalului. Un film atât de bulversant, atât de sarcastic, atât de ironic,… genial. Și iată confirmarea în cadrul galei de închidere a prestigiosului festival de film de la Cannes, de pe 28 mai: imprevizibilul și inclasificabilul cineast suedez Ruben Östlund căștigă supremul trofeu, la cinci ani după ce este recompensat în 2017 cu Palme d’Or  pentru „The Square”, în care ironiza lumea artei contemporane.

Juriul condus de Vincent Lindon n-a dat gres, acordând premiul cel mare acestei virtuoase satire suedeze ce abordează lumea modei, intentând un proces aceastei lumi superficiale, cu ai ei bogați care petrec pe iahturi.

Filmul este compus din trei părți, și – chiar în primul fragment, în care acțiunea are loc în lumea modei – aflăm de unde se trage titlul filmului. „Triunghiul tristeţii” se află deasupra ochilor; este prea pronunțat la Carl, ar trebui să și-l relaxeze, după cum observă un agent căruia Carl i se prezintă ca model pentru o defilare. „Poate că botox-ul l-ar putea ajuta să înlăture acele riduri” (imaginare), își șușotesc agenții! Carl se află în fața unui consiliu de agenți care caută modele pentru Balenciaga. Aflăm că modelul ideal Balenciaga desconsideră clientul Balenciaga, aceasta este postura indicată, una aroganta când faci o defilare sau pozezi pentru una dintre aceste mărci „super rich”, față de postura veselă, în genul „suntem cu toții prieteni”, pentru o marcă mai accesibilă, ca H&M. „Cinismul deghizat în optimism”, acesta este sloganul defilării care urmează, la care Yaya, interpretată de Charlbi Dean Kriek,, un super model britanic este super star.

Carl și Yaya formează un cuplu, iar la scena lor de la restaurant am râs cu hohote, vă las să aflați când veți viziona filmul cine va prelua nota de plată! Ambii englezi lucrează ca model, diferența dintre ei fiind că Yaya este un super model, căștigă mai mult decât Carl și mai benificeaza și de statutul de influencer, așadar este invitată peste tot, ca de exemplu pentru a-și petrece vacanța pe iachturi de lux, pentru a posta despre experiență; Carl o acompaniază și îi face poze.

Pe un iacht se petrece și a doua parte a lungmetrajului, unde Carl și Yaya fac cunoștință cu alți pasajeri, ruși, nemți sau britanici, cărora li se alătură si un finlandez, cu toții „super rich”. Acest iacht este condus de Darius, primul ofiter, interpretat de actorul suedez-iranian Arvin Kananian, armean de origine, în timp ce căpitanul Thomas, interpretat de Woody Harrelson s-a închis în cabina sa pentru dezalcolizare. Tot primul ofiter este si cel care trebuie s-o calmeze pe stewardesa-șefă, interpretată de actrița daneză Vicki Berlin, care nu poate comunica cu căpitanul pentru programarea celui mai important eveniment de pe iacht: captain’s dinner! Căpitanul este un bețiv, un american cu vederi comuniste care se împrietenește cu bogătașul rus capitalist, care face bani din… „rahat”, mai exact are afaceri cu îngrășăminte.

Cu tot boicotul contra rușilor, cu toată voința organizatorilor festivalului de la Cannes de a înlătură oricare prezență rusească la Cannes (pavilionul rusesc a fost preluat, de exemplu, de Arabia Saudita) iată ce ironie, în filmul câștigător se proclamă lozinci comuniste și citați din Lenin și Marx, alături de Mark Twain, Kennedy și Ronald Reagen. Provocarea dorită de realizator este reușită, intenția lui Ruben Östlund este de a bulversa, iar așa-zise politici corecte sunt puse sub semnul întrebării. Nu, nici semnatara acestei cronici nu este de acord cu Zelenski de a întrerupe dialogul și orice manifestare a culturii rusești, ci este de acord cu Serghei Loznița. Regizorul atacă politica americană, prin căpitanul Thomas, care îi dezvăluie lui Dimitry că guvernul lui american i-a ucis pe Malcolm X, Martin Luther King și pe Kennedy.

Zelenski a apărut în transmisie directă la gala de deschidere a festivalului, pe 17 mai, și îi mulțumesc lui Ruben Östlund pentru a pune spectatorii pe gânduri după ce au ieșit din sală, de a spulbera prejudecați, de a pune opinii adoptate fără discernământ sub semnul întrebării, de a ne pune pe gânduri referitor la fake news și de a revizui opiniile noastre.

Suedezul ne prezintă întăi doua lumi diferite, cea a pasajerilor bogătași care își permit orice moft (nu ratați o memorabilă scenă cu actrița elvețiană Sunnyi Melles, care interpretează o rusoaică mofturoasă) și cea formată din echipajul iachtului de croazieră, care râvnesc după un bun bacșiș și nu îndrăznesc să contrazică clientul, chiar dacă cerințele sunt absurde.

O clientă constată, de exemplu, că o pânză este murdară și cere să fie curățată, iar căpitanul Thomas – după ce inițial încearcă în zadar să-i explice că nu poate face nimic, doarece nu exista pânze pe un iacht cu motor – se dă bătut și promite să remedieze această neglijență, urmând ca pânza (inexistenta!) să fie curățată!

A treia și ultima parte a filmului, intitulată „insula”, se petrece pe o insula unde a supraviețuit o parte dintre pasajeri, din care fac parte Carl și Yaya, rusul Dimitri, nemțoaica (ce, în urma unui atac cerebral, nu poate pronunța decât fraza “In den Wolken”/în nori) – care este interpretată de cea mai renumită actriță germană, Iris Berben, apoi finlandezul bogătaș, doamna Paula – șefa echipajului – și un african a cărui proveniență este necunoscută (un pirat?) – asta după ce vasul de lux a fost invadat de excrementele care curg din toalete, iachtul fiind atacat de pirați și aruncat în aer de o grenadă – pe care, întâmplător, tocmai cuplul englez în vârstă care a fabricat-o o culege de pe punte, aceasta fiind afacerea lor, aceea de a fabrica grenade de mână, „pentru a salva democrațiile”!…

Aici spectatorul face cunoștință cu Abigail (interpretată cu măiestrie de Dolly de Leon), femeia filipineză care este „responsabilă cu toaletele”; ea a apărut anterior în numai două secvențe în capitolul de pe iacht. Ea face parte din cel mai de jos strat al societății pe iacht, cea a filipinezilor pe care îi întâlnim pe croaziere, și care ori lucrează în bucătărie ori – asemenea lui Abigail – înlătură rahatul și face curățenie dar trebuie să fie invizibilă clienților.

Dar,.. iată că lucrurile se inversează, iar femeie de serviciu filipineză devine – pe insulă – căpitan, fiind singura care știe să pescuiască. „Cine sunt eu?”, întreabă Abigail, și numai cei care răspund afirmativ, că ea este incontestabilul căpitan, primesc o bucată de carne și – eventual – Pretzel Sticks, recompensa supremă, plus plata în natură. Cunosc această marcă britanica de sticksuri de pe zborurile cu British Airways – e o recompensă pentru pasageri (în condițiile în care nu se dă nimic altceva de mâncare); poate că de aici a preluat și regizorul suedez ideea.

Angajata filipineză este singura care știe să facă focul și să vâneze, deci să supraviețuiască. Și apreciată, de cineva de la care nu se așteapta, de Yaya. „Sunt impresionată de ce-ai reușit aici să clădești, ai domesticit toți bărbații”, îi spune Yaya.

Luptă de clasă a la Marx, luptă între sexe, cu rolurile inversate, bărbatul apără focul și căminul, femeia pleacă la vânat, iată „sughițurile” unei societăți fără repere, fară morală. Exista salvare? Aflați vizionând neapărat filmul, finanțat de ARTE, de Nordisk, de Film i Väst și de Medienbord Berlin Brandenburg.

Alice Kanterian

by Mihai Stepan Cazazian