EDWARD KANTERIAN / Arțahul și diaspora: Impresii de la Bruxelles

În dimineața de 27 septembrie, m-am trezit cu știrea ofensivei Azerbaidjanului asupra Republicii Artah (fosta Regiune Autono­mă Nagorno-Karabah). Ca toți armenii, mi‑am dat repede seama cît de serioasă este situația. Avînd o armată mai numeroasă și mai bine echipată, Azerbaidjanul căuta o „soluție finală“ a problemei Artahului. Prima mea reacție a fost de stupoare și de deznădejde, mai ales cînd am înțeles că: (a) Rusia nu are intenția să intervină atîta timp cît războiul nu se întinde pe teritoriul Republicii Armene (unde Rusia are o bază militară, la Gyumri), (b) SUA nu o să se implice, fiind preocupate de alegerile prezidențiale și de noua atitudine izolaționistă inaugurată de Donald Trump,
(c) Azerbaidjanul este asistat și încurajat de Turcia, care, sub Erdoğan, urmărește un expansionism militar agresiv, un fel de proiect geostrategic neo-otoman, (d) Azerbaidjanul are un parteneriat economic-militar cu Israelul, căruia îi furnizează petrol, primind, în schimb, echipament militar high-tech, inclusiv mai multe tipuri de drone cu o forță devastatoare, de exemplu drona de tipul Orbiter 1k, capabilă de „atacuri suicidare“ (ironia nu îmi aparține).

A doua zi, m-am dus, ca aproape în fiecare dimineață, la o cafenea de cartier în Bruxelles, unde locuiesc, un cartier în care, întîmplător, trăiesc mulți armeni. Cafeneaua aparține și ea unor armeni. Am intrat în vorbă cu chelnerița, o româncă tînără din Ardeal, care știa despre problema Artahului și despre noul conflict din povestirile patronilor ei. Aceștia nu erau de față, însă chelnerița mi-a atras atenția asupra unui grup de bărbați tineri, care discutau într-un colț al cafenelei și pe care îi mai văzuserăm în trecut. Două zile mai tîrziu, cînd am revenit, acești tineri dispăruseră. Chelnerița mi-a explicat că strînseseră bani pentru o dronă și plecaseră în Armenia, să lupte. Patronii cafenelei începuseră, între timp, să posteze pe Facebook fotografii cu victimele agresiunii azere.

O zi mai tîrziu, pe 1 octombrie, am făcut cunoștință cu o armeancă din cartier, Lilit, o avocată pentru drepturile omului. Ea mi-a povestit cît de mult o afectează acest război, părinții ei fiind în Armenia. Este foarte clar că, pentru Armenia, fiind încleștată între doi inamici de moarte, Turcia și Azerbaidjanul, acest război este unul de supraviețuire. De­gea­ba se aduce argumentul, din partea azeră, conform căruia Azerbaidjanul este justificat, prin dreptul internațional, să-și reîntregească teritoriul. Principiul autodeterminării este și el un principiu al dreptului internațional și chiar un principiu jus cogens în Carta ONU (cap. 1.1.2), adică unul care nu admite excepții. El stipulează că un popor are dreptul să-și aleagă liber și fără constrîngeri externe suveranitatea și statutul internațional. În cazul de față, este vorba despre o populație aproape în întregime formată din armeni (99%, după recensămîntul din 2015). Pus în termenii lui Jean-Jacques Rousseau, populația Artahului și-a exprimat voința generală, prin două referendumuri, în 1988 și 1991, de a se separa de Azerbaidjan. De fapt, Artah a existat, din punct de vedere legal, ca provincie a Azerbaidjanului numai din 1921, cînd și Azerbaidjanul era doar o republică socialistă a Uniunii Sovietice. Cînd această Uni­une s-a dezbinat, în 1991, apartenența legală și-a pierdut și ea validitatea.

Nu este necesar să insist prea mult asupra acestor distincții teoretice. Populația Artahului se află în mare pericol și, poate, chiar și cea a Armeniei. Azerii și turcii și-au exprimat, la rîndul lor, în repetate ocazii „voința generală“ față de dreptul la viață al armenilor. Nu trebuie să aducem aminte de masacrele hamidiene din secolul al XIX-lea, de genocidul din 1915-1916 și nici măcar de pogromurile din Baku sau Shuha, în 1918 și 1920. Este destul să ne gîndim cum au reacționat azerii în istoria mai recentă la tentativele armenilor din Artah pentru dobîndirea autonomiei: cu pogromurile de la Sumagit și Baku, în 1988 și 1990. La ce ne putem aștepta de la o țară în care ura de rasă este propagată într-un mod sistematic, de la vîrful Statului în jos? Însuși președintele azer, Ilham Aliyev, a respins dreptul la existență, nu numai al Artahului, dar chiar al Republicii Armene, cu enunțuri precum „Armenia este o țară fără valoare, o colonie, un teritoriu artificial creat pe vechi pămînturi azere“ (2012) sau „Armenia nu este nici măcar o colonie, nu are nici măcar valoare ca un vasal“ (2015).

Urmărind cu sufletul la gură știrile din Arțah, m-am tot întrebat ce pot să fac de la distanță. Ajutorul financiar, prin donații, mi se pare o măsură eficientă pentru cei din diaspora (dar, atenție, azerii au construit pagini fake, care arată identic cu cele armenești; un exemplu ar fi armeniafundejoinme.org, între timp scoasă din circulație). Dar se poate merge mai departe. Pe 6 octombrie, am aflat că în ziua următoare urma să fie o demonstrație pro-Artah în fața instituțiilor EU la Bruxelles, la 8 dimineața. Un eveniment organizat de Comitetul Armean din Belgia. A doua zi, am pornit în direcția intersecției Schuman, fără speranța că o să găsesc multă lume, la mijlocul săptămînii, protestînd pentru o regiune așa de îndepărtată. Un pesimism complet nejustificat. Deja în drum spre faimoasa intersecție, m-am trezit deodată mergînd lîngă un grup de tineri purtînd steagul armean pe umeri. Și, cu cît ne apropiam de Schuman, cu atît mai numeroase deveneau aceste grupuri. Cînd am întrezărit demonstrația, am fost copleșit și emoționat: pe Rue de la Loi se afla o mare întreagă de steaguri armenești! Mulțimea număra cel puțin 5.000 de participanți. Vorbea tocmai președintele Comitetului, Nicolas Tavitian. Lîngă el, Peter Van Dalen, membru olandez al Parlamentului Euro­pean. Ambii au denunțat nu numai agresiunea azeră, dar și asistența militară și „morală“ a Turciei. „Noi știm cu toții cine este agresorul în spatele acestui război“, a declarat Van Dalen. „Este Erdoğan. Prin urmare, Uni­unea Europeană trebuie să-l oprească pe Erdoğan!“ Mulțimea l-a aplaudat zgomotos, cum a aplaudat și cuvîntarea unui surpraviețuitor al genocidului din Rwanda, care și‑a exprimat solidaritatea cu cauza armeană.

Am intrat în vorbă cu cîțiva demonstranți, băieți tineri. Unul mi-a atras atenția asupra ajutorului Israelului pentru Azerbaidjan. „Cum este cu putință“, a zis el, „ca un stat al cărui popor a trecut printr-un genocid să furnizeze arme unui stat care neagă un genocid și, în același timp, vrea să-l ducă la capăt? Cum poate Israelul să se găsească în alianță cu un antisemit înveterat, Erdoğan?“ În pofida simpatiei mele de principiu pentru Israel, nu am știut ce să răspund.

În aceeași dimineață, Parlamentul Euro­pean a convocat o dezbatere plenară asupra conflictului. Vicepreședintele Parlamentului, Josep Borrell, a subliniat gravitatea situației, mai ales pentru non-combatanți, tratînd însă problema dintr-un punct de vedere ambiguu: „Nu poate să existe o soluție militară a conflictului, nici o interferență externă“. Mai multe paradoxuri și falsuri se găsesc în acest enunț. În primul rînd, nu Armenia sau Arțahul doresc o soluție militară a problemei, ci Azerbai­djanul și Turcia. Pe urmă, o „interferență externă“ există deja, din partea Azerbaidjanului asupra Artahului, cît și din partea Turciei asupra Artahului și chiar asupra Armeniei (dacă ne gîndim la doborîrea complet ilegală a unui SU‑25 armean de un F-16 turc la sfîrșitul lui septembrie). În fine, o interferență externă de altă natură nu numai că poate să existe, dar este necesară – interferența Uniunii Euro­pene și a NATO. Mai precise și curajoase mi s-au părut cuvîntările lui Andrey Kovatchev (Bulgaria), Tonino Picula (Croația) și Anna Fotyga (Polonia), care au menționat folosirea (de către azeri) a bombelor cu dispersie (interzise din 2008), a unor terorişti din Siria, ce ar fi folosiţi în conflictul din Caucaz și au subliniat că susținerea Azerbaidjanului de către Turcia este încă un exemplu, dacă mai era nevoie, al felului în care Ankara s-a îndepărtat de valorile Europei și de standardele dreptului internațional. Mai puțin coerentă a fost intervenția Violei von Cramon (Germania, Die Grünen), care a insistat, cu o voce puțin stridentă, că Parla­mentul nu are voie să-i favorizeze numai pe armeni. Dar oare o face?

Au mai trecut cîteva zile de la acea demonstrație impresionantă și de la dezbaterea parlamentară mai puțin impresionantă. Zile de multă neliniște, pline de știri și de zvonuri deprimante. Am fost sceptic cînd am aflat despre încetarea focului negociată la Moscova, stabilită numai din motive „umanitare“, și nu și militare sau politice. Între timp, Stepanakertul a fost din nou bombardat. Lilit mi-a povestit despre cunoscuți armeni din Bruxelles care deja au morți în familie. Mă gîndesc la tinerii armeni zăriți la cafeneaua de cartier acum două săptămîni. Toamna se anunța oricum sumbră, din cauza pandemiei. A devenit și mai sumbră. Nu știu dacă armenii au suporteri externi puternici și hotărîți să-i ajute în acest nou război. Diaspora, cel puțin, rămîne un stîlp de sprijin.

fotografii și articol de Edward KANTERIAN

by Mihai Stepan Cazazian