“Vizita Papei Francisc în Armenia”

Alături de votul din Bundestagul german, de recunoaștere a Genocidului din 1915, vizita Papei Francisc în Armenia capătă semnificații deoesebite. Mai ales pentru armeni. De ce? Pentru că este încă o dovadă și un semnal că nu sunt singuri pe lumea asta. Pentru că Germania a fost principala aliată a Imperiului Otoman preț de bune decenii. Inainte și în timpul Primului Război Mondial, cînd s-a consumat ceea ce armenii numesc, Marea Catastrofă. Ca paranteză, copil și adolescent fiind am auzit prin familiile armenești doar de Axor.Și se vorbea în șoaptă. Și se schimba repede subiectul. Iar tanti Eliz – ca și fratele ei, Nuran Aglamișian, cu ai cărui băieți, Vahakn și Sarchis, am copilărit –  scăpată din  acest drum al morții lăcrima. Etc. Mulți etc. Votul Bundestag-ului, ca și noua lege din Franța care incriminează penal negarea Genocidului, sunt gesturi care vin să solidarizeze o Armenie, aparent izolată. Doar 10% dintre armeni sunt catolici. Și cu toate acestea Papa Francisc s-a alăturat și a fost, și anul acesta, ca și anul trecut, solidar cu armenii.Cu Armenia. Constrînsă de traumele istoriei la un spațiu care nu o reprezintă în întregul ei, Armenia se dovedește mai puternică decît avatarurile propriei istorii.Și nu este vorba doar de istorie, nu este vorba doar de geografie.Armenia este mult mai mare și puternică prin poporul ei, răspândit în toate colțurile lumii.Rămas solidar, dincolo de multele seisme, violențe și tragedii de care a avut parte, s-a adunat mereu sub semnul crucii.Sub semnul unei creștinătăți căreia vrea să-i dea un nou imbold după o mie de ani de schismă noul lider al catolicismului. Vizita Papei Francisc la Erevan, Ecimiadzin și Gyumri, slujbele și rugăciunile la care au participat nu doar oficiali armeni și lideri religioși, dar mari mulțimi de oameni a avut și o mare semnificație istorică. Nu e puțin lucru să-ți recapeți încrederea în tine însuți. Ca individ, ca națiune. Papa Francisc  a reiterat ceea ce începuse regretatul Părinte, Papa Ioan Paul II.Solidarizarea creștinătății europene – o construcție iudeo-creștină ,după o mie de ani de schismă și dure confruntări adeseori – în fața uriașei provocări a islamului. Și ateismului comunist. Căderea Constantinopolului a fost și consecința acestei dureroase schisme. Dar acum suntem puși în fața unei alte situații. În condițiile în care nu doar Europa, ci întreaga lume s-a schimbat. E nevoie de solidaritate și toleranță nu doar între creștini, ci între noi toți. Ca umanitate. Ca întreg. Vorbe, desigur, dar sunt și ele necesare. Fără înțelegere, toleranță și solidaritate lumea – în întregul ei – nu poate supraviețui. Și nu e vorba doar de atentate teroriste, de djihadism sau intolereranțe de tot felul, ci de soarta planetei. Degradarea mediului – scăderea cu doar 2% a emisiunile de carbon poate salva viitorul omenirii – epidemiile, bolile de tot felul, sărăcia extremă sunt subiecte grave ale umanității. Cărora le poate da un răspuns și credința, că pe lîngă lucrarea lui Dumnezeu este nevoie și de lucrarea oamenilor.

A noastră.

Urbi et orbi.

Vivat Papam!

Bedros HORASANGIAN

by Bedros Horasangian