Ziarul ADEVĂRUL, interviu cu E.S. Domnul Hamlet Gasparian, Ambasadorul Armeniei: “Dacă pentru Europa primul război mondial este un capitol închis, pentru armeni acesta rămâne o rană deschisă și sângerândă”

Întrebare: Domnule ambasador, începând cu acest an, peste tot în Europa se marchează împlinirea a 100 de ani de la primul război mondial. În paralel, armenii din întreaga lume se pregătesc să marcheze împlinirea a 100 de ani de la Genocidul Armean. Ce legături există între aceste două evenimente dramatice?

Răspuns: O legătură directă, întrucât etapa finală a expulzării și exterminării armenilor a fost înfăptuită chiar sub acoperirea războiului mondial. Poporul armean a suferit cea mai mare și irecuperabilă pierdere în acest război. Dacă ne uităm doar la cifre, vedem că în anii războiului fiecare a 10-a victimă umană una era dată de armeni, în totalitate din populația civilă. Din păcate, încă până astăzi aceste cifre nu sunt reflectate în cronica primului război mondial, de parcă înfiorătoarele masacre ale armenilor au avut loc pe altă planetă și nu pe Pământ, chiar în patria lor istorică. În remarcabilul său roman Cartea șoaptelor, Varujan Vosganian spune că istoria o scriu învingătorii, nu cei învinși. Într-adevăr, cu ani în urmă, într-o zi ploioasă de noiembrie, am fost prezent ca diplomat armean la tradiționala ceremonie militară de comemorare de la Verdun, în fața osuarului din Douaumont, și am fost profund rănit în sufletul meu când un șef de Stat, amintind de victimele națiunilor participante la primul război mondial, nu a spus nici măcar un cuvânt despre uriașele pierderi suferite de armeni. În timp ce chiar pe fațada osuarului de la Douaumont, pe cele două stele, sunt inscripționate numele orașelor armenești martire Van și Sis. Același lucru se întâmpla și în albumul cronologiei ilustrate a primului război mondial, împărțit în acea zi participanților: nici un cuvânt și nici o imagine despre Golgota armenilor.

Întrebare: Există o explicație pentru această tăcere?

Răspuns: Dacă din punct de vedere moral această tăcere este rușinoasă și extrem de jignitoare pentru armeni, putem găsi o explicație în evenimentele și reconfigurările politice internaționale din acel moment și din perioada imediat următoare. Să amintim că Turcia otomană se afla printre învinșii din primul război mondial și, prin tratatul de la Sèvres din august 1920, Antanta le-a acordat armenilor o parte din patria lor istorică, iar în noiembrie, prin arbitrajul președintelui american Woodrow Wilson, a fost trasată granița armeano-turcă, Armeniei asigurându-i-se ieșire la Marea Neagră. Dar toate acestea au rămas pe hârtie, pe de o parte din cauza ascuțirii neînțelegerilor dintre învingători, iar de cealaltă parte ca urmare a înțelegerilor dintre bolșevici și turci încheiate în detrimentul armenilor. Adică, pentru ca tabloul să fie mai clar, în timpul războiului teritoriile istorice armenești aflate sub stăpânirea Turciei otomane au fost complet golite de armeni: prin planul conceput de junii turci, armenii au fost deportați către taberele morții din deșerturile arabe, în urma masacrelor și epidemiilor dând 1.5 milioane de victime, pierzându-și în mod ireversibil casele, avutul, tot. Această cumplită catastrofă ar fi putut fi în parte atenuată dacă aliații ar fi respectat tratatul de la Sèvres. Dar în tratatul de la Lausanne din 1923 articolul referitor la Armenia a fost eliminat, iar cealaltă Armenie, ce se aflase sub stăpânirea Imperiului rus și fusese sovietizată în noiembrie 1920, a fost amputată printr-un acord turco-bolșevic cedând o mare parte a teritoriului său Turciei și nou creatului Azerbaidjan (Armenia era de secole împărțită între două imperii, mai întâi între Imperiul bizantin și cel persan, apoi între Imperiul otoman și cel rus). Astfel, prin noua ordine mondială creată după primul război mondial, Chestiunea Armeană a fost înăbușită prin nesocotirea și încălcarea totală a drepturilor armenilor și închisă într-un cufăr adânc, iar asupra subiectului masacrării armenilor, adică asupra Genocidului Armean a fost impus un îndelungat tabu. Armenia sovietică – amputată, aflată sub călcâiul bolșevic, mică și slăbită – și armenii – masacrați, refugiați și risipiți în întreaga lume – nu își puteau apăra drepturile. Iată ce moștenire a preluat Armenia devenită din nou independentă în 1991. Așadar, dacă pentru Europa primul război mondial este un capitol închis, pentru armeni acesta rămâne o rană deschisă și sângerândă.

Întrebare: Ce face Armenia pentru dărâmarea acestui zid al tăcerii și pentru depășirea nedreptăților? Astăzi nu mai există jugul bolșevic și se vorbește despre o Diasporă armeană nu fărâmițată și slabă și, ci unită și puternică.

Răspuns: Mai întâi vreau să reamintesc faptul că Armenia de astăzi, deși nu mai este țara slabă, plină de refugiați și bîntuită de epidemii cum era în anii ’20 ai secolului trecut, ci un stat viabil înzestrat cu o capacitate de apărare impresionantă, a moștenit probleme extrem de complexe din perioada trecută, cum sunt chestiunea Karabaghului și relațiile nesoluționate cu Turcia, care stânjenesc dezvoltarea normală a țării și ne primejduiesc viitorul. De cealaltă parte, aveți dreptate, Diaspora armeană s-a pus repede pe picioare și, în anumite țări, ocupând poziții influente, a început să-și afirme drepturile. Dar, în mare, chestiunile rămân nerezolvate. Armenia face față unor amenințări serioase, care îi pun în pericol chiar existența. Pentru a vă convinge de aceasta este suficient să aruncați o privire la harta regiunii noastre, unde Armenia este blocată din două părți de Azerbaidjan și Turcia, iar ceilalți doi vecini, Iranul și Georgia, au propriile lor probleme de rezolvat. Cu toate acestea, în ultimii douăzeci de ani Armenia se străduiește pe de o parte să atragă atenția comunității internaționale asupra chestiunii majore a Genocidului Armean, iar de cealaltă parte caută căi de reglementare a relațiilor cu Turcia de azi.

Întrebare: Dumneavoastră considerați responsabilă Turcia de astăzi pentru aceste evenimente?

Răspuns: Nu este vorba despre responsabilitate sau judecată – cei ce au plănuit și pus în aplicare Genocidul Armean nu mai sunt de mult –, ci despre lichidarea urmărilor genocidului. Chiar dacă nu mai există călăul, victima rămâne. Pe de o parte victima este Armenia și populația Armeniei, care astăzi poartă pe umerii săi întreaga povară a consecințelor genocidului, iar de cealaltă parte o uriașă fracțiune a poporului armean, moștenitorii genocidului care, aflați în exil, sunt supuși asimilării totale, pierderii identității și deseori violențelor fizice și altor exiluri. Așa cum se întâmplă în ultimul timp în Orientul Mijlociu, de exemplu în cazul evenimentelor din Kesab (Siria), când 700 de familii armenești, lăsându-și casele și tot avutul, au fost nevoite – în fața atacurilor grupurilor teroriste pătrunse nestingherit în Siria dinspre Turcia – să fugă și să se adăpostească la Latakia. La fel se întâmpla mai ieri și în Irak, mai înainte și în Liban și în alte părți, de unde zeci de mii de armeni au emigrat în diferite țări din America și Europa. Astăzi continuă să fie periculos să fii armean. Cum să se simtă armenii în siguranță, când Turcia neagă în mod oficial genocidul și seamănă ură față de armeni atât în interiorul, cât și în exteriorul țării? Pe când confruntarea Turciei cu paginile negre ale istoriei sale și recunoașterea Genocidului Armean ar fi calmat acest teamă, ar fi fost un gest minim de morală față de memoria victimelor nevinovate și ar fi alinat în parte adânca durere resimțită de armeni. La fel și stabilirea relațiilor diplomatice cu Armenia și deschiderea granițelor, ceea ce ar fi ameliorat situația economică a Armeniei.

Întrebare: Cu toate acestea, care este ieșirea, dacă Turcia se încăpățânează?

Răspuns: Știți, răspunsul nu este numai Turcia, deși acolo tabu-ul Genocidului Armean a început să se fisureze: în cercurile analiștilor, jurnaliștilor, universitarilor – printre care nume cunoscute ca laureatul premiului Nobel pentru literatură, Orhan Pamuk, istoricul și expertul în chestiunea genocidului Taner Akçam și alții –, precum și în societatea civilă astăzi se vorbește deja deschis despre responsabilitatea guvernului turc în această chestiune și despre ce este de făcut. Până mai ieri aceasta se pedepsea penal (articolul 301). În mod simbolic, debutul acestei dezbateri l-a constituit asasinarea în ianuarie 2007, la Istanbul, de către extremiștii turci a lui Hrant Dink, jurnalist armean din Turcia, redactor-fondator al revistei “Agos”. Asasinatul a zguduit în mod neașteptat societatea turcă și a scos în stradă sute de mii de oameni care au scandat “Cu toții suntem armeni, cu toții suntem Hrant Dink”.

Să nu uităm că și în 1915 numeroși turci și kurzi, riscându-și viața, au salvat armeni. Adică și astăzi o parte a turcilor gândesc altfel. Au loc schimbări și în cercurile politice, mai ales la nivelul autorităților locale. Din străfundul Turciei ies la iveală grupuri de armeni ascunși sau islamizați, care încep să-și afirme identitatea și drepturile. Așadar, aceasta este o direcție prin care guvernul turc, sub presiunea propriei societăți de a se elibera de monștrii și fantomele trecutului, poate să-și revizuiască politica față de chestiunea armeană.

A doua direcție este dialogul între state. Noi nu ne pierdem speranța că partea turcă își va schimba retorica și atitudinea în această privință și se va întoarce la angajamentele stipulate în protocoalele de la Zürich (din 2009), care prevăd stabilirea relațiilor diplomatice între Armenia și Turcia și deschiderea granițelor fără condiții prealabile. Aceasta ne-ar fi permis să căutăm căi de soluționare a chestiunilor complexe în condiții mai calme.

A treia este atitudinea per măsură a comunității internaționale în chestiunea Genocidului Armean. Am în vedere statele, organizațiile internaționale și chiar societățile. Nu cred că la nivelul vreunui stat există vreo îndoială față de realitatea genocidului și responsabilitatea turcă. Aici chestiunea constă în relațiile cu Turcia contemporană, pe care fiecare stat le abordează prin prisma intereselor și priorităților sale actuale. Când sunt puse în balanță Turcia și Armenia, desigur că, din perspectivă strict pragmatică sau a real-politik-ului, balanța se înclină în favoarea Turciei. Aproape aceeași situație este și în cazul structurilor internaționale. În ceea ce privește opinia publică internațională, în mare măsură aceasta nu cunoaște chestiunea sau, în cel mai bun caz, esența acesteia. În știrile internaționale chestiunea Genocidului Armean este deseori prezentată ca ceva mărunt, un clișeu uzat armeano-turc, peste care privirea alunecă și zboară. De aici se înțelege de ce partea turcă mizează pe negaționism și uitare.

Dar oare aici este soluția: interese seci, indiferență și uitare? Cred că aceasta este o abordare profund greșită. Dacă pe vremuri Turcia otomană și guvernul junilor turci au putut să-i deporteze și extermine pe armeni din patria lor istorică în impunitate, în lumea contemporană devine din ce în ce mai greu de făcut același lucru cu Armenia și Diaspora armeană din întreaga lume. Așadar, chestiunea Genocidului Armean – ce a ajuns pe agenda internațională, întrucât este recunoscut pe zi ce trece de tot mai multe state și structuri internaționale – va ocupa un loc mai stabil pe agenda internațională. Prin urmare, găsirea unei soluții grabnice acestei chestiuni este în interesul nu numai al comunității internaționale și al Armeniei, ci chiar și al Turciei. Aceasta este extrem de importantă prin prisma securității regiunii noastre, a Marelui Orient Mijlociu și a Europei. Fără soluționarea chestiunii armene nu este imaginabilă stabilitatea în această vastă regiune.

Întrebare: Ce este Genocidul Armean pentru dumneavoastră personal?

Răspuns: Emoțional, este o durere cotidiană surdă, care mă urmărește zi și noapte, în perioada adolescenței plânsul mamei după cele pierdute, timp de zeci de ani căutarea în paginile ziarelor a orfanilor și rudelor pierdute, imaginea îndoliată a biblicului Munte Ararat, ce în fiecare clipă ți se înalță înainte ca un mesaj (simbolul poporului armean, Munte Ararat se află astazi dincolo de granița Armeniei, pe teritoriul Turciei). Prin prisma conștiinței, este regretul profund al pierderii definitive a unei civilizații străvechi, întrucât de pe teritoriile pe care au trăit armenii timp de milenii au fost șterse urmele armenești. Nu mai sunt nu numai templele și bisericile impunătoare construite de armeni, ci nu mai sunt nici ei, armenii, meșteșugurile lor, traiul, portul, limba, cântul și dansul lor, prin care se definește o societate și un popor. Aceasta este o uriașă pierdere nu numai pentru armeni, ci și pentru întreaga omenire.

Știți, a trecut deja un veac de la masacrarea armenilor și, în acești 100 de ani, au continuat dramele și vărsările de sânge: Holocaustul din cel de al doilea război mondial, sub ochii noștri Cambodgia, Rwanda, astăzi zeci de mii de victime și milioane de refugiați în Irak și Siria. În 1915, alături de armeni au pierit și un mare număr de greci și asirieni (siriaci), în 1940-45 alături de evrei au pierit țigani și polonezi. Acest infernal tocător de carne nu se oprește. Și uneori mă gândesc că poate se va opri când va fi recunoscut Genocidul Armean, cu care a început acest lanț blestemat. Recunoașterea Genocidului Armean este pentru mine o hârtie de turnesol care indică dacă a ajuns omenirea în acel punct după care nu mai există întoarcere.

http://adevarul.ro

by Mihai Stepan Cazazian