Dumbrăveni, în mai multe episoade

Episodul pilot

Despre proiectul muzeal al armenilor transilvăneni am auzit pentru prima dată în primăvara acestui an, pe 24 aprilie mai exact. Ceremonia de comemorare a Genocidului avea să fie urmată de o întâlnire a comitetului director al Uniunii Armenilor, prilej cu care au fost invitaţi şi reprezentanţi din ţară. Aşa l-am cunoscut pe dl. Ion Călinescu, unul dintre puţinii armeni care mai trăiesc azi în Dumbrăveni. Fusese invitat pe post de “best practice example” (ca să folosesc limbajul de lemn al ştiinţelor sociale aplicate) – cu alte cuvinte, pentru a ne povesti cum se poate realiza un proiect pe bani europeni, proiect care să vină în folosul comunităţii armeneşti din România. Mai exact, era vorba despre o investiţie nerambursabilă a regatului Norvegiei, în cadrul unui proiect comun cu mai puţin cunoscutele dar foarte activele state Islanda şi Liechtenstein. Pentru cine se întreabă de unde până unde aceste ţări, ei bine, Norvegia, fără a fi membră a Uniunii Europene, investeşte peste 8 milioane de euro în România în programe de patrimoniu cultural.

M-am bucurat să aflu că asociaţii şi oameni pe care îi ştiam după bunul renume profesional (mă gândesc aici la Alexandru Oprea şi la Dragoş Neamu) s-au implicat într-un astfel de proiect.

Despre Dumbrăveni nu se ştiu prea multe în partea noastră de ţară, în Vechiul Regat cum ne numesc ardelenii. Ştiam că oraşul este unul dintre cele patru aşa-numite “oraşe armeneşti” din Transilvania, alături de Gherla, Gheorghieni şi Frumoasa. Văzusem câteva fotografii cu catedrala armeană catolică, ştiam că datează din a doua jumătate a secolului al 18-lea, dar nu pusesem în viaţa mea piciorul acolo. Ceea ce ştiam, ştiam din cărţi – despre modul în care domnitorul maghiar Mihaly Apafi I (contemporan cu Constatin Brîncoveanu, cu care şi întreţine relaţii diplomatice) i-a colonizat în jurul anului 1671 pe armenii originari din Moldova. Aparent bizar, gestul principelui maghiar, refugiat în satul numit la acea vreme Ebesffalva, are o logică ce se înscrie perfect în evenimentele timpului: regii maghiari doreau dezvoltarea unor puternice centre urbane, care să spargă dominaţia săsească din zona Târnavelor. Şi aveau dreptate: datorită înclinaţiilor comerciale, comunităţile armeneşti cunosc o dezvoltare intensă – trecerea la catolicism este echilibrată cu numeroase privilegii: Dumbrăveniul este unul dintre cele 10 oraşe libere regeşti din Transilvania; armenii îşi alegeau singuri primarul, judecătorii şi notarul; aveau dreptul de a construi pod peste Târnavă (cine are răbdare să facă o excursie de-a lungul acestui râu, va înţelege importanţa pe care i-a recunoşteau diferitele comunităţi locale); aveau dreptul de a organiza târg şi de a încasa vamă. Dintr-un domeniu de vânătoare al familiei Apafi, Elisabetopolis (cum va fi numit oraşul începând cu 1733) se transformă în oraş, pe care armenii îl şi cumpără de la împăratul Carol al VI-lea, alături de întreaga moşie a conacului, oferită, contra cost, 25 de ani mai tîrziu, de chiar împărăteasa Maria Tereza. Şi cam la asta se reducea ştiinţa mea.

Episodul I – iunie 2010

Aşa că atunci când am fost întrebată de un grup de prieteni, la începutul lunii iunie, dacă vreau să merg şi la Dumbrăveni, în cadrul unui scurt periplu pe la cetăţile săseşti din zonă, nu am stat prea mult pe gânduri. Am ajuns acolo într-o după-amiază caldă, într-o piaţă centrală de oraş relativ pustie – ochii mi-au căzut din prima pe o inscripţie în limba armeană, pe o placă bilingvă armeano-latină, care însă, helas!, trona deasupra unei … alimentare!? Urmăriţi de privirile curioase ale unor bătrâni ce şedeau pe o bancă (în timp ce continuam să am un sentiment ciudat de “acasă”, combinat cu unul de “ăsta este oraşul în care nu se întâmplă nimic …”) încercăm să intrăm în biserică. Care, evident, este încuiată. Mă decid în final să îl deranjez pe domnul Călinescu, care apare, în cîtreva minute, cu cheia de la biserică. Mă conving încă o dată că fotografiile nu făceau dreptate acestui monument baroc absolut impunător, cu un aer vienez uşor identificabil dacă stai să te gâdeşti că autorul clădirii era originar din Viena deşi lucra în apropiatul Târgu Mureş. Notez în  gând faptul ca biserica are nevoie urgentă de reparaţii – crăpăturile sunt unele de profunzime, se vede unde se infilitrează apa prin pereţi, altarele secundare, dar şi cel central, opera unor maeştrii sibieni, sunt în pericol din această cauză. Constat în acelaşi timp că prietenii mei, colegi de catedră la Facultatea de Ştiinte Politice, sunt impresionaţi de monumentalitatea acestei biserici-sală, mult mai mare decât multe dintre edificiile asemănătoare din zonă.

Plini de vervă ne îndreptăm şi spre conacul Apafi – este, de altfel, proiectul despre care aflasem cu ceva vreme în urmă. Dl. Călinescu ne deschide poarta castelului cu o cheie enormă, despre care ne povesteşte că până nu demult era folosită ca opritor de uşă la biserică…. Nu pot spune că am văzut muzeul în avanpremieră, căci obiectele şi instalaţiile ni fuseseră încă expuse – dar a fost o vizită edificatoare în sensul că am avut termenul de comparţie dintre cum a fost şi ce s-a reuşit acolo. Poate părea puţin, însă spaţiul amenajat pentru Muzeul Armenilor Transilvăneni este un excelent punct de pornire – m-am întrebat numai cât le-o fi luat să refacă instalaţia electrică? Am văzut deja în privirile amicilor mei curiozitatea şi dorinţa de a face ceva aici\acolo – suntem doi specialişti în ştiinte politice, un sociolog şi un arheolog, iar dacă stai să îl asculţi pe dl. Călinescu (centrul regional transilvănean, centru de conferinţe, reprezentarea tuturor minoritaţilor etnice, etc.) îţi dai seama că îţi poţi face meseria, ajutând comunitatea locală (nu numai cea armenească, redusa la număr azi) în acelaşi timp. Aşa că la despărţire, după ce vedem şi curtea castelului, turnul de apărare şi fostele sere, promit, nu foarte ferm însă, că voi încerca să vin la inaugurarea muzeului, pe 15 iulie.

Episodul II – 15 iulie 2010

Luna iulie mi-a petrec la Braşov, cu treabă, evident (coordonez, alături de echipa mea de la Institutul Culturl Român, cea de-a 16 ediţie a cursurilor de Limbă, Cultură şi Civilizaţie Românească). La un moment dat sunt întrebată de Valer Rus, directorul unui mic dar excepţional muzeu braşovean, partener al proiectului ICR, Casa Mureşenilor, dacă merg şi eu la deschiderea muzeului. În acel moment îi răspund apăsat că “da, merg”, deşi asta însemna să îmi exploatez colega şi prietena, pe Agota Szentanai, singura posesoare de, evident, maşină.

Joi, 15 iulie, ora 10 dimineaţa – ne îmbarcăm toţi trei tacticoşi în micul automobil şi ne pregătim mental de călătoria care avea să dureze cam 2 ore. Fatalitate însă, maşina nu porneşte! Încep să mă văd alregând după trenul de Sighişoara… Agota, mai pragmatică, ne pune să împingem maşina. La vale! În timp ce alergăm după maşină, Valer mă întreabă foarte serios “Dar oare o ţin frînele?”. În acel moment a, început să gândesc apocaliptic! Fără temei, din fericire, motorul micii noastre maşini făcuse contact, aşa că pornim la drum.

Ora 12 ajungem la Dumbrăveni, deodată cu diverse maşini de televiziune – va fi evenimentul anului în oraş, ne zicem noi amuzaţi. Şi am avut dreptate – lume multă, bucurie, veselie, sunt aşteptate oficialităţile (ambasade, ministere, prefect, primar, etc.). Găsim un Ion Călinescu care abia mai articulează de emoţie, prieteni şi cunoscuţi din domeniul patrimoniului cultural.

Ora 13.00 – în fine, ceremonia începe. Dotată cu aparatul de fotografiat al “Mureşenilor”, încerc imortalizarea momentului (prilej cu care constat ca a fi fotoreporter este o meserie tare grea). Nu ştiu cum am făcut, dar încercând să prind imagini din faţă, intru înaintea tuturor în castel .- deschis, de altfel, cu mare fast, în sunetul unei muzici cavalereşti şi printr-o poartă străjuită de Cavalerii de Mureş (în fine, recunosc, n-am prea înţeles ce legatură au aceşti cu armenii, dar ca spectacol nu au dat rău), reuşesc să intru printre primii în muzeu.

Din nou, impresiile mele au fost împărţite – încercam să apreciez proiectul muzeal (înca o dată, BRAVO celor care au conceput traseul muzeal interactiv, felicitări celor prea-puţin menţionaţi în discursurile oficiale: Alexandru Oprea, Dragoş Neamu, Ion Călinescu), reacţiile oficialităţilor, dar şi cele ale publicului. Şi cred că acestea din urma au spus multe – este exemplul unei fetiţe, duse în cârcă de tânărul ei tată, care vroia parcă să intre într-una din micile diorame ce ilustrează momente de viaţă cotidiană a armenilor din Dumbrăveni. Sau al Agotei, prietena mea, care a a ţinut să fie fotografiată atunci când deschide şi caută într-unul din cuferele ce conţin imagini şi obiecte cu şi despre armeni. Sau al sutelor de oameni pe care nu i-a adus nimeni cu forţa, ci care au perceput prin bun-simţ importanţa evenimentului. În sfârşit, în oras se întâmpla ceva!

Asta a reieşit şi din reacţiile, numeroase şi pozitive, pe care le-am primit toţi la postarea pe Facebook a câtorva imagini de la eveniment.

Este un proiect care trebuie continuat, îmbogăţit şi susţinut, nu numai de autorităţile norvegiene, ci şi de cele autohtone. Aici nu este vorba numai despre un proiect “armenesc”, ci de unul de patrimoniu naţional şi regional. Prezenţa preşedintelui Uniunii Armenilor, Varujan Vosganian, precum şi a Excelenţei Sale, Hamlet Gasparian, ambasadorul Armeniei la Bucureşti, sunt un bun început în acest sens. Micul grup de prieteni cu care am fost în cele două episoade este dornic să se implice, la fel şi alţi armeni şi ne-armeni care au citit despre acest loc. Dumbrăveniul este un oraş care merită adus la viaţă, chiar şi numai pentru surpriza pe care ţi-o rezervă prin monumentalitatea clădirilor centrale, pe care călătorul mai mult sau mai puţin avizat le întâlneşte după un drum prin ceea ce iniţial pare a fi un alt sat transilvan care a cunsocut odinioară gloria economică şi culturală. Să sperăm că va urma şi episodul 3!

Oana-Valentina SUCIU

foto Daniel Spanu

Notă: pentru cei intersaţi de istoria oraşului Dumbraveni, recomand următoarele lucrari:

• Ştefan Ionescu, “Mediaş. Trasee turistice”, Editura Crisserv, Mediaş, 2003
• Attila Puskas, “Pe urmele armenilor din Transilvania”, Editura Mark House, Gheorghinei, 2006
• Arne Franke, “Städte in sülichen Siebenbürgen”Deutsches Kulturforum, 2010
• Harald Roth, “Mică istorie a Transilvaniei”, Editura Pro Europa, Târgu Mureş, 2006

by Redactor