DOSAR 1915 /Tot despre 1915 și tot ce a urmat

Wannsee Villa

     Motto:

     Nu a fost genocid pentru că nu toți armenii au fost uciși

   Harut Sassounian

În toamna anului 1994 eram la Berlin, cu o bursa (Stipendium) a Senatului berlinez. Ca invitat al lui Literarisches Colloquium Berlin, locuiam într-o vilă superbă, situată pe malul lacului Wansee. Peste lac era un spital, și uneori, în zilele senine, se profila ca un fuior subțire, un fum negru ce se ducea spre cer. În mod cert era de la instalația de încălzire cu păcură a spitalului. Doar că. Doar că, sinistră alăturare, alături de spital se găsea, se găsește și astăzi, pentru că este Muzeu și Centru de Cercetare, faimoasa Wannsee Konferenz Villa. Nu aveai cum să nu te gîndești la istoria secolului XX. La Wannsee Villa, pe data de 20  ianuarie 1942, un grup de înalți și importanți lideri naziști au decis, în cadrul unei secrete conferințe, Endlosung der Judenfrage ( Soluția Finală a Problemei Evreiești). Se producea și urma, Marele Rău, numit astăzi Holocaust. A urmat un sinistru, ceea ce numim azi, Genocid, cu un termen inventat și consacrat de un jurist evreu-polonez, abia în 1944, Raphael Lemkin. Care, întrebat într-un videointerviu ce se găsea pînă de curînd pe Youtube, dar a dispărut (?),cum a devenit el interesat de genocid, a răspuns sec: ”Am devenit interesat de Genocid, deoarece el s-a întîmplat de multe ori.  S-a întîmplat armenilor și, după armeni, Hitler a acționat. ” Să mai adăugăm detaliul că Lemkin, pe cînd era student la drept, a fost prezent la Berlin la procesul lui Soghomon Tehlirian.  Studentul armean care l-a ucis pe Taalat Pașa, fostul Ministru de Interne al Guvernului Otoman, cel care a semnat, ordinul de “strămutare” ( așa numitul Tehcir Law, din 27 mai 1915, în cadrul “măsurilor speciale”, luate împotriva armenilor) răzbunînd moartea celor 23 de membri ai familiei uciși în timpul deportărilor din 1915. Tehlirian  a fost achitat.

20 ianuarie 1942 este pentru evrei ceea ce este 24 Aprilie 1915 pentru armeni. O zi neagră a celor două popoare. Dar aceste nenorociri aparțin întregii umanități. Aparțin unei memorii colective, care face diferența dintre bine și rău.Am făcut acest ocol prin timp și spațiu pentru că apropierea zilei de 24 aprilie 2015 incită spiritele. Nu doar cele armenești, dar și, mai ales, ale diplomației turcești. Care se dă peste cap și va face tot posibilul să contracareze manifestările ce vor avea loc în toată lumea legate de comemorarea Genocidului, printr-un contraeveniment legat de bătălia din Peninsula Gallipoli. Unde trupele turcești, sub comanda unor ofițeri de rang înalt germani, cu armament și muniție livrate de aliații germani, au reușit să respingă debarcarea trupelor aliate anglo-franceze. Cauzînd pierderi mari atît forțelor navale aliate, dar și producînd numeroase victime printre soldații australieni și neozelandezi, tineri și neinstruiți, aruncați aiurea în luptă prin deciziile cu totul greșite ale Lordului Amiralității, care era la acea dată, Winston Churchill. Am demonstrat într-un lung articol de acum 20 de ani, importanța acestui eșec militar și gravitatea lui pentru tot ce a urmat. Nu doar pentru tectonica Primului Război Mondial, ci mai ales pentru declanșarea operațiunilor de arestare și deportare în masă ce au condus la apariția primului genocid la secolului XX. Atunci acest termen nu exista. Ni se pare extrem de important acest moment al eșecului militar anglo-francez de la Gallipoli pe care acum autoritățile turcești vor să-l exploateze propagandistic pentru a contracara gravitatea crimelor comise în lunile și anii ce au urmat împotriva armenilor. Continuăm să prezentăm fel de fel de variate studii istorice, documente de arhivă, dar și elemente de istorie orală, mărturii directe ale supraviețuitorilor, pentru a contura, direct și indirect un tablou real al unei istorii ce prin timp și mistificari succesive poate deveni ireală.Numărul negaționilștilor nu a crescut, dar modul de a nega evidențele devine de la an la an mai pervers. Politica negaționistă a statului turc se bazează pe propagandă și eforturi diplomatico- academice. O simplă întorsătură de frază – cum s-a întîmplat în cazul unui distins istoric precum Bernard Lewis – poate duce direct, de la adevăr, la minciună. De aceea vom continua și continuăm să aducem noi mărturii și documente care să facă din adevăr o redută a adevărului și nu un ghem încălcit de mistificări.Noul Președinte al Republicii Turcia, Regep Erdogan, ca și noul Prim Ministru Ahmet Davudoglu pot avea un rol decisiv pentru a șterge o pată roșie din istoria țării lor și a depăși „criza comunicațională”, de care pomenea un distins intelectual turc. precum profesorul Idris Küçükömer – ce încă traversează societatea turcă actuală. Prezența la Ankara a Ministrului de Externe armean, Edward Nalbandian, la ceremonia instalării noului Președinte turc este nu doar un mesaj diplomatic, ci un semn că există încă destule canale de dialog aflate între părți aparent ireconciliabile. La scurta convorbire care a avut loc cu acest prilej a fost transmisă invitația din partea Președintelui Serj Sargsian de participare a noul Președinte al Republicii Turcia la ceremonia de comemorare din 24 Aprilie 2015. In istorie și politică orice este posibil, chiar și atunci cînd șansele sunt infime.

Pe fondul acestei realități fluide, încercăm să atragem atenția asupra altor surse documentare și analize dintre cele mai pertinente legate de DOSARUL 1915.

Ca exemplu de mărturii directe să amintim de monumentala lucrare a unei cercetătoare din Armenia, Verjine Svazlian. Masivul volum ce cuprinde 700 de testimonii luate  de-a lungul a multor ani de înregistrări apare sub egida Editurii „Gitoutiun” a Academiei de Științe a Republicii Armenia, la Erevan în 2011, cu un cuvînt înainte al Acad. Sargis Harutyunian.

Verjine Svazlian și excepționalul ei volum

Știm bine că tragicul subiect a fost decenii în șir escamotat de autoritățile sovietice. Se pomenea doar, mai cu fereală, dar cercetări și studii sistematice despre Medz Yegerd au apărut după nașterea noii Republici Armenia și înființarea în 1995 a Muzeului- Insitutului Genocidului Armean, la Dzidzernagapert. „The Armenian Genocide.Testimonies of the eyewitness survivors” devine un studiu de neocolit pentru cei care se ocupă de DOSARUL 1915. Ei bine, această etnografă și antropoloagă a început să strîngă mărturii orale ale unor supraviețuitori ai tragediei din primele două decenii ale secolului trecut.În introducerea lucrării avem prezentată întreaga aventură a acestei excepționale culegeri de mărturii. Autoarea stă de vorbă cu armeni refugiați din Turcia – dar nu numai – și fiecare aduce cîte o depoziție personală sau de familie. Totul făcut ca la carte. Nume, prenume, loc de baștină, mărturie orală, chiar și cîntece regionale,de unde se pot desluși multe dintr-un trecut ce explodează în 1915. Partea primă a volumului, un studiu istoric ce panoramează ceea ce a gîndit și dus la capăt autoarea, este urmată de memoriile-mărturiile propriu-zise. Prima intrare aparține lui Yeghuazar Karapetian, din Sassoun, născut în 1886, ultima este o mărturie chiar a autoarei, Verjine Svazlian, născută la Alexandria, în 1934. Urmează alte înregistrări, de această date cîntece, pînă la cifra 700. Versuri, note muzicale, totul înregistrat cu acribie de funcționar de primărie. Avem și un documentar al supraviețuitorilor și al mărturiilor lor, un glosar de termeni turcești  și un glosar de nume importante ale actanților ce apar în mărturii. Turci sau armeni. Avem și variantele în limba rusă, armeană, franceză și germană a prezentării succinte a volumului care la noi a ajuns în varianta engleză. Despre ce spune fiecare supraviețuitor este extrem de greu de comentat. Pe lîngă studiile istorico-politice realizate de Vahakn Dadrian și Raymond Kevorkian mărturiile adunate de Verjine Svazlian devin esențiale pentru un viitor – oricît de îndepărtat – Proces al Genocidului Armean din 1915. În mic am reușit și noi, acum 20 de ani, să strîngem 17 astfel de mărturii, pe care le-am publicat în paginile revistei Ararat și în anuarul ANI.Voi mai reveni asupra acestei monumentale cărți care ar merita să ajungă în toate colțurile lumii, nu doar în familii de armeni. Faptul că autoarea nu vrea să acuze sau arate cu degetul vinovații crimelor din 1915 și anii care au urmat, dau o mărită forță epică mărturiilor supraviețuitorilor.

O altă mărturie directă, chiar din anii Genocidului,este cea a Aurorei Mardiganian. O tînără care scapă din ghiarele morții și povestește în 1918 tot ce trăit preț de doi ani în hățișurile unei vieți hăituite.teroaarea, violențele de tot felul, crime, sînge, moarte. Orori. Este una dintre cele mai vechi depoziții directe pe care le avem la îndemînă. ”Armenia siluită. Povestea Aurorei Mardigania care a supraviețuit marilor masacre” (Editura Ararat, 2014, traducerea și alcătuirea ediției aparțin lui Sergiu Selian).Terifiantele „Povestiri din Kolîma” ale lui Varlaam Șalamov au devenit pagini de mare literatură prin forța de expresie și autenticitatea narării a unui om care a trecut prin cercurile infernului. Soljenițîn demască și acuză. Șalamov mai puțin. Nu se mai pot aduce acuzații sau găsi criminali, ne spune indirect Șalamov, după ce ai trecut prin aceste nenorociri. Dar trebuie povestit totul. Asta face și Aurora Mardiganian, o adolescentă originară din Cemisgezek, localitate aflată la nord de Kharput, capitala vilayet-ului Mamuret ul-Aziz.Intr-un ținut unde armenii trăiau laolaltă cu turcii și kurzii de secole. Intr-o bună zi, totul se frînge. Locuitorii sunt adunați și puși pe drumurile exilului. Morții. Începe calvarul, cu toate detaliile imaginabile și inimaginabile. Foamete,violențe și umilințe de tot felul,violuri, crime. Naratoarea este martoră la uciderea mamei și fratelui. Arșaluis (care va deveni Aurora în SUA)Mardiganian este o martoră care are puterea să-și reamintească tot ce a suferit. Alții nu au putut. Am cunoscut și eu personal astfel de armeni. Plîngeau și refuzau să-și aducă aminte. Fiind tînără( născută în 1901) și găsindu-se imediat după evenimente Aurora Mardiganian spune tot. După un drum epuizant și după ce e martoră la ucidera celor din familia sa, ea este răpită și vîndută ca sclavă. 85 de cenți a fost prețul ei.Nimica toată. Reușește să fugă și e salvată în cele din urmă de rușii care ajung la Erzerum în urma dezastrului campaniei turcești în Caucaz a lui Enver Pașa. Merge la Tiflis, Tbilisi-ul de astăzi, apoi la Sankt Petersburg și Oslo, ca în cele din urmă să ajungă în Statele Unite, pe 5 noiembrie 1917.Avea deci 16 ani.Este adoptată de o familie din Boston. În 1918,sub formă de carte, apoi și film, apare povestea ei. Este, repetăm,una dintre primele depoziții ale unui proces care încă nu s-a încheiat. Negaționiștii, mai ales unii universitari americani – avem deja o listă cu cîțiva dintre cei care și-au vîndut sufletele pentru un pumn de arginți sau titluri/catedre academice, pe care o vom comenta cît de curînd – pot apela fără ezitări la spovedania Aurorei (Arșaluis) Mardiganian. Tenacitatea lor de a nega evidențe a fost contrabalansată de generozitatea, abnegația, dăruirea și  încrederea în bine pe care mii, zeci de mii, de voluntari,prelați sau cadre medicale,asociații de binefacere, activiști sau autorități generoase de pe toate meridianele lumii, din Franța și Liban, Norvegia lui Nansen și Germania lui Lepsius, pînă în Statele Unite sau România au contribuit la salvarea acestor supraviețuitori din hecatombele morții. Cinste lor. Atunci și acum. Detalii despre  acestă aventură umană sunt bine prinse în „Povestea poveștii”, pe care o alcătuiește Sergiu Selian și o pune în coada cărții.

Despre aspectele juridice ale acestei tragedii vom comenta în următorul episod al acestui DOSAR 1915, avînd la îndemînă o lucrare științifică dedicată chiar acestei teme. Un expert în domeniu, Yuri Barsegov( 1925-2008), fost director al Institutului Armean de drept internațional și științe politice, abordează aspectele mai puțin comentate legate de „Dosarul juridic al Genocidului Armean” ( Editura Ararat, 2014, traducerea din limba rusă aparține lui Arpiar Sahaghian)

Atragem atenția, cu un ceas mai devreme, asupra unei cărți de excepție ce a apărut în 2013 în Franța, la editura Actes Sud. „La Turquie et la Fantome Armenien. Sur les traces du genocide”, scrisă de doi jurnaliști. Laure Marchand și Guillaume Perrier, corespondenți de presă în Turcia, unul pentru Le Figaro  , altul pentru Le Monde, care, mergînd pe traseele morții după multe decenii, descoperă ceea ce se credea dispărut. Urmele armenilor, vii și morți, în memoria turcilor de astăzi și a urmașilor supraviețuitorilor. Oameni, locuri, fapte. O carte incitantă, impresionantă prin acuratețea interpretărilor și farmecul relatărilor directe, fără parti-pris-uri pe care abia aștept s-o comentez. Mulțumesc și pe această cale prietenului dr. Horia Porumb, profesor universitar la Paris și scriitor în România, care mi-a înlesnit accesul la acest excepțional reportaj prefațat de Taner Akcam.

Must read, noi vom și comenta.

Bedros HORASANGIAN

by Bedros Horasangian