DOSAR 1915 / Genocidul armean din 1915 și atentatele de la Paris din 2015

Atentatele de la Paris din săptămînile trecute au zguduit conștiința Franței. Crimele comise împotriva unor jurnaliști, polițiști sau evrei la Paris, asasinatele oribile din Nigeria sau omorîrea unor copii nevinovați în Pakistan, atacurile banditești de pe străzile din Marsilia sau Amsterdam,  descăpățânările sinistre din așa zisul Stat Islamic ne arată, ne dovedesc că Islamul și-a ieșit din matcă. Nimic nu justifică, nici măcar fervoarea religioasă afișată ostentativ, astfel de crime și violențe.

Franța, și alături de ea o lume întreagă, a fost în doliu.

Este încă.

Ce va urma, cine va urma?

Și cînd spunem FRANȚA îl vedem pe generalul De Gaulle cu brațele desfăcute, ca un Crist proiectat pe Hexagonul devenit laic,  Liberté, Égalité, Fraternité!, cum ar veni,  pronunțînd cu voce lui baritonală LA FRANCE!

La France, prin vocea Președintelui Hollande și prin manifestațiile unice în istoria ei – 4,5 milioane de citoyens pe străzi – au făcut pentru cîteva zile ca milioane de oameni să fie solidari cu Franța. Nu doar Je suis Charlie, ci Nous sommes tous Français!

Pentru că este vorba de spiritul unei națiuni, nu doar de cei asasinați mișelește de reprezentanții unui Islam radicalizat. Cînd a fost asasinat la Istanbul jurnalistul armean Hrant Dink, sute de mii de turci și neturci, armeni și nerameni, creștini și musulmani deopotrivă au fost indignați, revoltați și au protestat solidari.

I am Dink. I am Armenian.

Au trecut 5(cinci) ani.

Procesul Redactorului Șef de la Agos nici azi nu a fost încheiat.

Numirea unui colaborator al lui Hrant Dink, Etyen Mahciupyan, în echipa de consilieri a primului Ministru Ahmet Davutoglu – aflat în primul rînd al liderilor politici care au defilat la Paris, precum  Andre Malraux în mai ‘68 – a creat controverse. Va ajuta la ceva, va schimba atitudinea Primului Ministru al unui guvern ce reprezintă un partid și expresia unui Președinte precum Regep Tayyup Erdogan, de fățișă orientare islamistă? O respectăm, este o opțiune personală. Dar ca șef de stat nu-ți mai aparții.  E bine ce faci și cum procedezi pentru neamul tău, pentru comunitatea internațională din care vrei să faci parte? Va reuși oare  Mahciupyan să producă o legătura viabilă cu armenimea din Turcia și societatea civilă – intră în noul lui  job description, atribuții adică – aflată și ea într-o continuă agitație? Că este vorba de corupție, de internet, de kurzi, de investiții, de legăturile cu ISIS, cu China și India,cu intelectualii liberali, și cu Elif Shafak și Orhan Pamuk ce facem, ar putea și ei consultați? Vor reuși liderii turci, parteneri strategici ai lumii occidentale în NATO să împace capra și varza cerințelor Uniunii Europene cu vinetele puse la copt și năutul pus la fiert ( cînd eram mici mîncam leblebi)  în antagonismele care se accentuează și contradicțiile care se înmulțesc nu doar în Orientul Mijlociu?

O mare sarcină pe umerii Președintelui turc. Dacă va veni la Erevan pe 24 aprilie, unde și cînd a fost invitat, ar fi un semn pozitiv. Unii comentatori spun că ar avea numai de cîștigat și nimic de pierdut. Doar un lider cu viziune politică poate lua decizii importante. Cum a făcut generalul Jaruzelski cînd a invitat liderii Solidarității la discuții și negocieri în loc să pună tancurile oamenii din stradă. N-a fost simplu, mai ales pentru un militar, dar nu a curs sînge în Polonia la schimbarea de regim politic.Pînă una,alta, în Turcia nu sunt prea multe semne promițătoare, care să ne ofere speranțe în zile senine pentru viitorul imediat.

Vom vedea.

Astazi nu mai e nimeni Hrant Dink la Istanbul. Din contra, politica oficială a statului turc, cu democrația lui cu sincope, haidur huidur, cum vorbeau bunicii mei acasă, dă semne de înăsprire a măsurilor nedemocratice. Turcia poate juca un rol capital în geometria variabilă a viitoarei configurații europene. Dacă se dorește așa ceva. Recunoașterea genocidului din 1915 ar închide o pagină neagră de istorie, ar împăca poporul turc cu propria istorie, ar dispărea această fantasmă a genocidului ce planează ca un nor toxic și ar deschide o nouă speranță întregului Orient Mijlociu. Turcia, ca și Iranul, sunt două puteri regionale care au un cuvînt greu de spus. Musulmane fiind, puteri militare fiind.Așa cum Rusia nu poate fi exclusă din viitorele aranjamente de securitate ale Europei, nici Turcia nu poate fi abandonată de occident. Depinde de cine și ce se dorește. Nimic nu e simplu, compromisul poate fi negociat. Recunoașterea Genocidului nu intră în nici un fel de tocmeală. E bașca. Atentatele de la Paris vor obliga însă autoritățile de la Ankara să mediteze mai atent la ce se întîmplă în lume.

Coranul poate fi un sfetnic bun. Nu putem conta doar pe Khăsmet.

Dar nu despre asta vrem să atragem atenția.

Azi și acum.

S-a făcut mare tevatură în acest răstimp, și televiziunile au tot repetat pînă la sațietate, cum că Islamul nu are nici o legătură cu Terorismul. Teoretic, poate așa o fi. Dar istoria, viața de zi cu zi, din Irak și pînă în Yemen, din Afganistan și Pakistan pînă în Indonezia, faptele șI istoria recentă ne-au tot contrazis. Nici vorbă de bună pace și toleranță, de acceptarea celuilalt, multiculturalism și a dreptului la diferență. Un mare cîștig al Revoluției Franceze crearea unui climat adecvat de egalitate și respect reciproc. Lecția bine învățată de Părinții Fondatori și Declarația de la Philadelphia care a născut principiile societății moderne americane. Din păcate lucrurile au evoluat exact pe dos în Europa și în lume. Toleranța și islamul, nu au mers braț la braț, terorismul s-a extins, fractura dintre lumea occidentală și Orient s-a accentuat. Islamul s-a izolat în propria-i putere de seducție și credință. Pacea și prietenia între națiuni, promovate de Islam, un mare neadevăr și o ipocrizie pe care liderii politici, nu doar occidentali, sunt obligați s-o repete. Doar adevărul – cu o formulă, dar și titlul unei cărți al unei jurnaliste de excepție asasinate la fel de mișelește, despre Ana Politkovskaia este vorba – nu folosește la nimic cînd intervin chestiunile strategice și aranjamentele de culise. Dar cineva trebuie să-l spună. Cineva, mulți puțini, trebuie să-și asume adevărul. Nu se poate trăi la infinit sub plapuma călduroasă a unui oportunism tihnit acceptat. Nu a fost genocid în 1915, este o minciună a celor care vor să jignească poporul turc. Evet!Și mai tragem o porție Imam Baildă și una de musaca după o plimbare la Therapia sau prin Buyuk Ada,cu trăsura

Două editoriale ale lui Ara Toranian din Nouvelle d’Armenie Magazine  (numerele 213 și 214 din decembrie 2014 și ianuarie 2015) dau temperatura exactă a momentului. Primul articol, Au-dessous du volcan – „Sub vulcan”, între noi fie vorba, este titlul unui faimos roman al lui Malcolm Lowry  – pune pe tapet recentul incident militar de la granița cu Azerbaidjanul, cînd un helicopter al forțelor de autoapărare din Karabagh a fost doborît în timp ce patrula de-a lungul frontierei de o rachetă azeră. Incident  soldat cu moartea a trei militari armeni și cu scandal politico-diplomatic între părți. A urmat o incursiune a forțelor speciale armene pentru recuperarea trupurilor celor trei militari armeni, incident care s-a soldat cu moartea a doi militari azeri. Cei trei ostași armeni au fost îngropați cu onoruri militare la Erevan. Astfel de incidente și provocări au fost și vor mai fi. Doar că partea armeană, dincolo de apelurile la calm ale Casei Albe și Kremlinului, va fi nevoită să gestioneze corect astfel de situații.

Despre suta de ani trecută între „1915 – 2015” scrie lucid și fără emoții inutile, editorialistul Ara Toranian în numărul din ianuarie al revistei. Cercurile cu roșu ce reprezentau miile și zecile de mii de victime ale genocidului de acum 100 de ani pe harta Imperiului Otoman s-au mutat pe harta lumii. Diaspora este astăzi reprezntată de aceste dramatice cercuri.Asta e situația. Se poate face ceva cînd nu se poate face nimic? Da, se poate! Se poate tăia nodul gordian printr-o abilă decizie politică. Guvernul bolivian și parlamentul bolivian recunosc Genocidul armean din 1915. Bolivia alăturîndu-se statelor și organizațiilor internaționale ce au acceptat să recunoască această crimă împotriva umanității. Dar lupta dintre trecut și prezent, dintre a spune și clama adevărul, ieri, ca și azi, nu se oprește aici.

Nouvelle d’Armenie Magazine lansează și prezintă un bine documentat și excelent prezentat Dossier/histoire/Empire ottoman. Ceea ce nu poate decît să ne bucure și să confirme efortul nostru de a nu ceda în fața minciunilor ce se adună și a eforturilor propagandei turco-azere pentru măsluirea sau ascunderea adevărului. Dossier-ul prezentat succint de Ara Toranian, cuprinde studii și cercetări punctuale, semnate de distinși istorici și cercetători de recunoscută expertiză academică internațională, abordează ex abrupto diferitele aspecte ale relației dintre participarea Imperiului otoman la Primul Război Mondial și Genocidul Armean ce s-a consumat în aceste răstimp.

Primul studiu – Une double approche. La guerre et le génocid. Le génocide arménien est à la Première Guerre Mondiale ce que la Solution finale nazie est à la Deuxième. – este semnat de Vincent Duclert. O panoramă globală a evenimentului, întins apoi și în anii de după WW1, acțiunile criminale împotriva creștinilor neoprindu-se cu căderea Imperiului otoman și nașterea republicii kemaliste. Despre represiunile de la Dersim, de care pomenește Duclert, așteptăm și noi cu emoție și curiozitate un manuscris cu mărturiile unui supraviețuitor. . Une opportunité de revanche. L’entrée en guerre de l’Empire ottoman, este o radiografie a celor întîmplate sub aspect politico-economico-militar. Context, pierderile teritoriale din Balcani și Orientul Mijlociu, nașterea republicii kemaliste pe moștenirea dezastruoasă a Imperiului destrămat. Autorul, Hamit Bozarslan este politolog, Director de studii la EHESS ( l’Ecole des hautes etudes en sciences sociales). Despre importanța și gravitatea celor consumate în debarcarea nereușită a forței expediționare franco-britanice la Gallipoli – 1914-1915. L’expédition des Dardanelles  – scrie prestigiosul istoric Yves Ternon, membru al consiliului științific al Memorialului Shoah. Și aflăm detalii care explică eșecul operațiunii navale de sub comanda Lordului Amiralității la acea dată, viitorul Premier Winston Churchill. Dezastrul trupelor australiene și neozeelandeze, cu efective neexperimentate și prost antrenate într-o operațiune prost planificată s-a constituit ulterior dramei momentului într-un moment de identitate națională. Dacă pentru turci eșecul debarcării a fost salvarea pentru moment a Sultanatului și Constantinopolului, dacă pentru armeni acel fatidic 24 aprilie s-a constituit în ziua cea neagră în care au debutat deportările și crimele ce au urmat, paradoxal, pentru australieni și neozeelandezi acea zi a constituit un moment al redempțiunii identitare. Precum înfrîngerea sîrbilor și moartea Cneazului Lazăr pe cîmpul de luptă de la Kosovoplje ( ceea ce numim azi Câmpia Mierlei) moment crucial și  astăzi asumat de sârbi sub raport identitar. De aici și  importanța dată de autoritățile turce de astăzi de a răspunde zilei de 24 aprilie a Genocidului Armean printr-o contraofensivă propagandistică punînd accentul pe victoria trupelor otomane la Gallipoli. Faptul că în aceste zile președintele Erdogan, care nu răspuns invitației de a participa la comemorarea de pe 24 aprilie de la Erevan, a transmis însă părții armene de a participa la ceremoniile de la Gallipoli – unde sunt invitați mulți lideri occidentali, de la Obama la Cameron și Angela Merkel, spune ceva. O sinistră competiție pentru  a asuma un adevăr sau a-l ascunde. Interesantă observația lui Vernon legată de refuzul rușilor de a sprijini o expediție greacă asupra Constantinopolului, dar și faptul, ne spune tot istoricul francez, că turcii și aliații lor germani au știut de preparativele aliaților de la spionii din egipt șI de la informtori greci din Moudros. Acel loc unde nu pest emultă vreme se va semna o pace efemeră. Bătălia de la Gallipoli rămâne un moment crucial al WW2.

Claire Mouradian, directoare de cercetare la CNRS ( Centre d’etudes des mondes russe, caucasien et centre-europeen) comentează aplicat despre “Théâtre de la guerre en Orient. Le Caucase: un front secondaire?” cunoscîndu-se bine importanța fronturilor din Caucaz, Palestina și Egipt în economia primului război mondial și în tectonica politică – acordul Sykes-Picot – ulterioară a întregului Orient Mijlociu. Ba putem spune, fără tăgadă, că multe dintre relelel așezări ale lumii orientale de astăzi își au rădăcina în acele vremuri.Cu titlu de amănunt istoric. Legiunile și grupele de voluntari armeni ce au luptat în armata rusă nu au depășit 2.500-5.000 de militari, care în marea lor majoritate au fost cetățeni ruși. Așa cum armenii din imperiul otoman au luptat sub stindardul semilunei și au fost loiali Imperiului. Pînă în clipa cînd au fost dezarmați și uciși de către militarii turci, pînă mai ieri camarazi de armeni. Astăzi se dorește a se acredita ideea că armenii au fost trădători și de aceea autoritățile otomane au fost obligate să deporteze populația ostilă din spatele frontului. Autoapărarea Van-ului a fost un episod în care armenii nu s-au lăsat măcelăriți, și nici vorbă de a trăda pe cineva. Expoziția de la Istanbul din aceste săptămîni este o grosolană mistificare. Dr.Gaidz Minassian, maître de conférences a l’Institut d’études politiques de Paris scrie despre al VIII congres de la FRA din vara lui 1914, și rolul jucat de diferitele facțiuni și partide politice armenești în întreaga istorie a acelor ani de război. Lupte intestine, opțiuni și abordări ideologico-politice diferite, rolul și locul unor personalități armene din Imperiul otoman în relația cu autoritățile. Despre unul dintre cele mai importante figuri ale ideologiei panturanice ale epocii, cu consecințe dezastroase pentru armeni, este vorba de Dr.Bahaeddin Chakir, scrie  istoricul Raymond H. Kevorkian, director emerit de cercetare la Institutul francez de geopolitică, Universitatea Paris VIII. Un medic specialist în autopsii care ajunge să fie responsabil de exterminarea a jumătate de milion de armeni din șase vilayete. Și cîte și mai cîte. Teribilă figură, un criminal  condamnat pentru faptele sale chiar de către tribunalul ce i-a judecat pe liderii Junilor Turci după încheierea ostilităților. Și despre care se știe și s-a scris mult mai puțin decît despre mult mai faimoșii lideri ai Junilor Turci, precum „Talaat pacha, La tete pensante du Genocide” și „Cemal Pacha. Redutable chef de guerre et tyran ambigue”, cărora le sunt consacrate consistente și bine conturate portrete de către Hans-Lukas Kieser, profesor de istorie modernă la Universitatea din Zurich, respectiv Duygu Tasalp, cercetătoare la INALCO. Portretele și activitatea celor lideri militari și politici sunt bine conturate și confirmă, încă o dată, contribuția lor la masacrarea supușilor creștini, nu doar armeni,din Imperiu. Despre deportarea populației iudaice din Palestina de vorbește rar sau deloc. E bine că în finalul articolul ei Duygu Tusalp pomenește de nepotul lui Cemal ( Djemal) Pasha, Hasan Cemal, care, dintr-o răsucire a propriei conștiințe recunoaște genocidul la care a participat și bunicul său. Gestul său de a depune o floare la monumentul martirilor de la Erevan devine exemplar.

Remarcabil acest grupaj de articole, bine ilustrat cu fotografii din epocă și care poate convinge pe oricine de acuratețea informațiilor și analizelor istorico-politice. Încheiem aceste cîteva observații amintind și de răspunsul, de ultimă oră, al președintelui Armeniei de a refuza participarea la comemorarea de la Gallipoli și reluarea invitației către Președintele Erdogan de a veni la Erevan la manifestările de 24 aprilie 2015.

Un secol care nu se mai încheie. Cel puțin pentru armeni.

Bedros  HORASANGIAN

by Bedros Horasangian