Din nou adiere de 24 Aprilie

Și iarăși, așa cum a devenit ceva obișnuit în ultimii ani, se repetă fenomenul ciclic al activării agitației diplomatice înainte de data simbolică a comemorării genocidului armean.

După cum bine știm, anul trecut anunțarea intenției de normalizare a relațiilor armeano-turce i-a oferit președintelui american Barack Obama pretextul evitării cuvîntului genocid în mesajul tradițional al Casei Albe din 24 aprilie (în ciuda promisiunilor electorale fără echivoc făcute de candidatul prezidențial Obama).

Anul acesta, însă, lucrurile se complică. Astăzi, în prag de 24 aprilie nu mai avem o promisiune a unei perspective pozitive, ci ne aflăm în plin blocaj al apropierii armeano-turce. Cedînd în fața nemulțumirii și presiunilor Azerbaidjanului, Ankara a revenit la retorica (și politica) inflexibilă a condițiilor prealabile impuse oricărei îmbunătățiri a relațiilor sale cu Erevanul. Nimic din linia adoptată în ultima vreme de diplomația turcă nu amintește de spiritul faimoaselor (și disputatelor) protocoale semnate la Zürich, acorduri diplomatice ce nu conțin nici una din condițiile prealabile ce au marcat politica turcă față de Armenia independentă: renunțarea la revendicarea recunoașterii internaționale a genocidului și abandonarea Karabaghului în cadrul Azerbaidjanului. În ciuda semnăturii lăsate pe cele două documente de ministrul său de externe, Ahmet Davutoglu, Turcia pare astăzi hotărîtă să nu se abată de la linia antiarmenească impusă de Azerbaidjan și caută pretexte pentru abandonarea procesului normalizării relațiilor sale cu Armenia. Decizia Curții Constituționale a Armeniei (care declara cele două protocoale armeano-turce drept constituționale, dar formula unele rezerve cu privire la interpretarea lor abuzivă de partea turcă) este paiul de care se agață astăzi diplomația turcă, în ciuda dezacordului și nemulțumirii exprimate de Washington și Moscova. În lipsa înțelegerii celor două capitale, Ankara și-a îndreptat atenția asupra Bernei (Elveția fiind, în mod oficial și formal, mediatorul negocierilor armeano-turce) pe care a încercat să o convingă de piedica pusă de Erevan ratificării protocoalelor. Altfel spus: nu Turcia, cea care nu renunță la condițiile prealabile ce contravin întru-totul procesului negocierilor și textului protocoalelor, va fi de vină pentru neratificarea protocoalelor de la Zürich și de eventuala abandonare a apropierii armeano-turce, ci Armenia, întrucît ar privi strîmb textul documentelor, încălcîndu-le litera și spiritul. O atitudine ce vine în contradicție flagrantă nu numai cu poziția Armeniei, dar și cu cea a marilor puteri ce au patronat negocierile armeano-turce. Diplomaticește vorbind, Ankara face astăzi figură proastă, mai ales la Washington, unde atitudinea turcă este privită drept principala piedică în calea dezghețului armeano-turc, proces diplomatic pe care administrația Obama și l-a asumat ca substitut al promisiunii de a recunoaște genocidul armean.

Parcă pentru a arăta că agitația stîrnită de Ankara față de verdictul Curții Constituționale a Armeniei nu este altceva decît un pretext diplomatic, pe 14 februarie președintele armean, Serj Sarksian, trimite protocoalele în Adunarea Națională, pentru a fi supuse procesului ratificării parlamentare. Ratificarea, însă, nu va avea loc decît după cea din parlamentului turc, o poziție pe care Armenia a exprimat-o de la bun început. În paralel, frustrarea crescîndă a Erevanului față de atitudinea turcă, sentimentul din ce în ce mai acut că totul ar putea fi doar un tertip diplomatic prin care Ankara a mai cîștigat timp, a dus la avertismentul deschis al președintelui Sarksian cum că Armenia își rezervă dreptul să se retragă din procesul inițiat cu Turcia, dacă aceasta nu ratifică protocoalele pînă la deja celebrul termen rezonabil. Și, ca să nu pară vorbă în vînt, avertismentul Erevanului a căpătat și o bază legală: parlamentul armean i-a pus la dispoziție președintelui baza juridică pentru a retrage țara din acordurile internaționale semnate, dar încă neintrate în vigoare. Ținta clară: protocoalele armeano-turce. Cu alte cuvinte, Armenia se pregătește să transforme eventualul eșec al inițiativei sale de normalizare a relațiilor cu Turcia (să nu uităm că Serj Sarksian este cel care a lansat public ideea normalizării armeano-turce și tot el a făcut primul gest concret prin invitarea la Erevan a omologului său turc) într-un act politic vizibil și manifest, menit să înlăture orice suspiciune de defetism la adresa diplomației armenești.

Iar cînd zicem termen rezonabil, ultima dată la care se gîndește toată suflarea armenească este 24 aprilie 2010, ziua celei de a 95-a comemorări a genocidului armean. Dată la care președintele american va trebui să-și formuleze tradiționalul mesaj. Mesaj pe al cărui conținut Ankara se străduiește dintotdeauna să-l influențeze în virtutea politicii sale negaționiste. Lucru care pînă acum i-a reușit de fiecare dată, chiar dacă anul trecut a trebuit să plătească un preț diplomatic pentru a-i oferi președintelui Obama portița prin care acesta a strecurat afară cuvîntul genocid.

Cum spuneam la început, lucrurile sînt mult mai complicate astăzi decît acum un an. Poziția Turciei este una dificilă: pe de-o parte, trebuie să-i dea satisfacție Azerbaidjanului și să abandoneze (sau măcar să încetinească) politica normalizării relațiilor sale cu Armenia, de cealaltă parte urmărește împiedicarea recunoașterii genocidului armean la Washington, ne mai avînd, însă, monedă de schimb. Dacă normalizarea moare în fașă, cum îi mai convinge diplomația turcă pe congresmenii americani să nu voteze rezoluția privind recunoașterea genocidului, pe care comisia pentru afaceri externe a Camerei Reprezentanților o va discuta la 4 martie? Da, în timpul administrațiilor precedente era sufiecientă amenințarea cu deteriorarea relațiilor turco-americane, în cazul unei eventuale recunoașteri. Dar sub administrația Obama a trebuit ceva mai mult: afirmarea bunelor intenții ale Turciei față de Armenia. Este vorba de aprilie trecut și anunțarea foii de parcurs a normalizării relațiilor armeano-turce. Dar acum, cînd guvernul de la Ankara pare că a îngropat deja faimoasele protocoale, despre ce bune intenții mai poate fi vorba? Turcia avertizează că eventuala adoptare a rezoluției genocidului în Congres va marca sfîrșitul apropierii față de Armenia. Dar despre ce apropiere mai poate fi vorba?

Pe măsură ce 24 aprilie se apropie, adierea ce bate dinspre Washington este percepută tot mai rece la Ankara. Astăzi, cînd administrația președintelui Barack Obama nu mai este atît de vehementă în combaterea rezoluției genocidului în Congres (așa cum a fost cazul administrațiilor Clinton și Bush), cînd susținerea lobby-ului evreiesc față de poziția turcă nu mai este atît de fermă (ca urmare a ieșirilor anti-israeliene ale primului ministru turc, Recep Tayyip Erdogan), scorul bătăliei ideatice de la Washington pare deschis și orice deznodămînt pare posibil, mai mult ca oricînd în trecut.

by Vartan Martaian