DIN ALTE VREMURI | „Manuc Ivantoglu” de V. Mestugean

Într‘unul din numerile noastre trecute am publicat un articol despre Caprel Agem, fost fruntaș al Comunității Armene din București, mort în împrejurări tragice în anul 1875.

Datoria noastră fiind de a nu lăsa să piară amintirea celor cari, s‘au străduit pentru binele obștesc, dăm azi următoarele rânduri despre un alt fruntaș bucureștean nu mai puțin iubit și stimat pentru faptele sale folositoare.

Acesta este Manuc Ivantoglu, dela moartea căruia se împlinesc 32 de ani.

Manuc Ivantoglu s‘a născut în București la 1823. El și-a inaugurat activitatea în comunitate în anul 1862, răsturnând, cu ajutorul prietenilor săi Caprel Agem și Ștefan Bedros, epitropia care, pare-se, lăsa de dorit. Și formă o nouă epitropie care puse regulă în treburile comunității. Ba încă achiziționă imobile spre a creia venituri bisericii.

Ca și Caprel Agem, fără să fie ca acesta un adânc cunoscător al limbei armene, Manuc Ivantoglu purta cel mai mare interes propășirei școalelor armene de băieți și de fete din București.

Ivantoglu locuia la Puțu Spătarului, într‘o casă mare cu geamlâc și era și un mare crescător de porumbei. Puțul Spătarului era acelaș maidan ce se vede și azi pe la mijlocul stradei Aureliu, doar că nu mai există puțul cu roată de odinioară, când se vindea apa cu sacaua.

Tot pe acest loc spațios, care era traversat de un drum pietruit, curcanii făceau exerciții în 1877 înainte de a pleca pe front.

Ivantoglu era șeful contabilității Primăriei Capitalei. Funcționar capabil, el era foarte apreciat pentru modul cum își îndeplinea slujba. În anul 1882 el a întemeiat Societatea Funcționarilor Publici care mai târziu, a luat un avânt atât de mare.

Totuși, își avea și el pe adversarii săi, cari, neavând ce să-i impute, se legau de nasul lui, cam proeminent ce-i drept, și-l hărțuiau pe această temă, prin ziarele umoristice de atunci. Îmi aduc aminte de următoarele două versuri finale ale unei satire din Scaiul:

Pazvantoglu Manuc,

Cu nasul cât un butuc.

Ivantoglu era poet, pictor, caligraf și bun vorbitor.

În prima-i ipostasă, scria satire mai ales în turcește, la adresa corifeilor comunității și, în special, a lui Hagi-Simon, un bătrân cu șapcă și giubea lungă, care locuia în parterul actualului azil Ana Melic. Păcat că, cu toate stăruințele mele, n‘am isbutit să obțin hârtiile rămase de pe urma lui Ivantoglu. Ele ar fi adus o nouă lumină cu privire la trecutul comunității armene din București.

Ca pictor, era un amator foarte talentat. Făcea mai ales reproduceri foarte reușite după pictori celebri. În Biblioteca armeană din București el are Cina cea de taină, după celebra capodoperă a lui Leonardo Da Vinci, iar în micul muzău bisericesc din localul vechei școli, are o icoană mare reprezentând Înălțarea, tot după un pictor celebru. Dela Ivantoglu am ca amintire o mică pictură reprodusă, pare-mi-se, după N. Grigorescu. Într‘o zi mi-a făcut și un mic portret după o fotografie ce mi-a cerut.

Ivantoglu a publicat pentru elevii școalei un caet de caligrafie litografiat, cuprinzând toate caracterele din alfabetul armenesc, atât simple cât și ornamentale. Caetul poartă pe copertă numele său în armenește: Manuc Ghevontian. Exemplare din acest caet se găsesc la Biblioteca armeană.

Mai târziu, M. Ivantoglu a fost numit casier general la Tulcea, de unde s‘a înapoiat în anul 1898, când atinsese vârsta de peste șaptezeci de ani. Nici epitropia de atunci, descomplectată, nu era pe placul lui Ivantoglu. Școala era în agonie, personalul bisericesc și școlar neplătit, iar biserica înota în datorii. M. Ivantoglu, cu toată vârsta-i înaintată și a sănătății sale șubrezite, începe o strașnică campanie prin întruniri și presă. Lupta dusă de el era cu atât mai grea, cu cât, Casa Bisericii nefiind încă înființată, gestiunile tuturor bisericilor, indiferent de cult, erau verificate de către primării, enoriașii neavând nici un amestec. Abea prin 1919 s‘a întocmit și s‘a aprobat de adunarea general parohială, regulamentul comunității, al cărui redactor și raportor a fost autorul acestor rânduri, regulament prin care, între altele, s‘au instituit adunările anuale parohiale, pentru aprobarea gestiunei epitropiilor și s‘a dat dreptul de alegător și eligibil, și refugiaților cu un stagiu de 5 ani.

Dispozițiunile acestui regulament au fost introduse în Statul eparhial, actualmente în vigoare, eludându-se numai dreptul de eligibilitate pentru enoriașii fără cetățenie.

Vasăzică, lupta era grea, epitropul având trecere mare pe lângă consiliul comunal. Dar Ivantoglu nu era omul care să se dea bătut cu una cu două. Campania dură vreo trei ani. Numărul partizanilor lui Ivantoglu se îngroșea din ce în ce. Îmi aduc aminte că printre luptătorii cei mai vrajnici erau Gabi Tomasian, care vorbea la toate întrunirile, mort prematur, Sache Săvulescu, un bătrân foarte inimos, T.G. Melidon, Ioachim Ivantoglu.

În fine, se decide a se face o manifestație pacinică chiar în biserică, pentru ca mișcarea să găsească un răsunet cât mai mare în toate cercurile. „Complotul” a fost pus la cale, într-o noapte, chiar în locuința lui M. Ivantoglu, situată acum în Str. Miron Costin, fiind de față, afară de șef, Ioachim Ivantoglu, Sache Săvulescu, T.G. Melidon și, întâmplător, subsemnatul.

Planul era următorul: După terminarea slujbei, Săvulescu să rostească o cuvântare, arătând dezastrul, și să ceară alegerea unei epitropii noui.

Să vorbească apoi și șeful, dacă îi va permite starea sănătății, căci Manuc Ivantoglu abea dacă putea să umble. Voința lui însă era neînfricată și sufletul tânăr.

Și, pentru ca vorbitorii să fie feriți de vreun eventual atac din partea adversarilor, de altfel oameni vânjoși, se decise ca să se formeze, în incintă un cordon puternic, dela un perete la celălalt, izolând astfel strana de unde urmau să vorbească oratorii. Cordonul trebuia să fie compus din refugiați veniți recent în țară, cei mai mulți cismari, nu mai puțin vânjoși, dar cărora li se explicase din vreme rostul lor, și anume că ei nu trebuiau în nici un caz să facă uz de pumni, ci să stea liniștiți, numai spre a apăra la nevoie pe Ivantoglu și pe prietenii lui.

Paralel cu campania lui Manuc Ivantoglu răsărise de curând și un alt comitet care lucre pentru redeschiderea școalei. Din acest comitet făceau parte frații A. și E. Melidon, A.G. Melic și V. Bedros, toți tineri. Mai interesant decât toți însă era un tânăr chipeș, un strain anume A. Torcom care, abea descălecat în București, și încă fără acte de călătorie, intervenea în treburile comunității.

Se hotărî ca „manifestația” să aibă loc în ziua de Sf. Maria, a anului 1903. În noaptea de 16 spre 17 August, pe când mă înapoiam acasă, întâlnesc în piața Rosetti pe acest Torcom, care își închiriase o camera mobilată în B-dul Carol, și-i spui ceea ce urma să se întâmple a doua zi la biserică. Entuziasmat la culme, el cutreeră în toiul nopții toată Calea Moșilor, îndemnând pe refugiații cizmari, pe care îi trezește din somn, să nu lipsească nici unul dela biserică.

A doua zi, Sf. Maria, biserica era arhiplină. Femeile, ca totdeauna, în fund, în partea rezervată lor și separată cu un grilaj mic. Bărbații în față. Cordonul se formase. În frunte observ pe d. O. Baclagian. În apropiere de strană, Manuc Ivantoglu și tovarășii săi așteptau terminarea slujbei divine.

În fine, preotul liturghisitor coboară dela altar, citește evanghelia de sfârșit a lui Ion și pronunță cuvintele: Fiți binecuvântați prin grația Sfântului Duh, mergeți în pace, și Domnul D-zeu să fie cu voi toți. Amin.

Vasăzică slujba era sfârșită de-a binelea. Nu încăpea nici o îndoială.

Atunci, la un semnal dat, Sache Săvulescu își rostește cuvântarea, după care urmează Manuc Ivantoglu. Partizanii epitropului, strânși în spatele cordonului, lângă ușe, se agită. Torcom, neștiind românește, începe și el să vorbească în franțuzește. Dar, abia pronunță cuvântul Messieurs, când se aude de lângă intrare o voce puternică strigând:

La balamuc!

Răspunde imediat o altă voce nu mai puțin puternică, a lui Tache Cluceru:

Jos, Afară cu ei!

Și isbucnește pe neașteptate o îngrozitoare învălmășeală. Femeile evacueaza biserica prin ușa din fund, rezervată lor. Dincoace, cordonul e rupt. Epitropul și partizanii săi sunt scoși afară, unde continuă încăierarea, care se termină cu intervenția poliției.

Biserica e închisă de adversarii epitropiei cari iau cheile. Scandalul se potolește. Ivantoglu e suit de prieteni într‘o trăsură și dus acasă. Schimb câteva cuviinte cu el. E radios bătrânul de proporțile pe cari le luase „manifestația”. Eu, mă reped la „Universul” și scriu cele întâmplate, explicând amănunțit cauzele acestei isbucniri a pacinicei comunității armene. Articolul face senzație. De-acum, opinia publică este lămurită. Totuși, atât frații Ivantoglu cât și unii din ceilalți „complotiști” sunt invitați la secție. A doua zi, aflând despre aceasta, mă duc la secție unde găsesc pe Manuc Ivantoglu voios, scriind un memoriu, mai sigur ca oricând de izbândă.

A urmat și un proces, adversarii susținând că se întrerupsese slujba divină, ceeace forma un sacrilej aspru pedepsit.

Am lămurit însă, ca martor, tribunalul, prezidat de d. Balș, că slujba era terminată prin cuvintele preotului liturghisitor citate mai sus și că, prin urmare, nu putea fi vorba de o întrerupere, de un sacrilegiu.

Toți „acuzații” fură achitați.

Am uitat să spun că între cei duși la secție, ca manifestant figura și d. A. Melidon, îmbrăcat în ziua aceea în haine negre și joben, din cauza sărbătoarei.

În fine, în anul 1905 veni o nouă epitropie compusă din Ioachim Ivantoglu, T.G. Melidon, Zaharia Buiclu, Robert Aslan și V. Mestugean, care puse ordine în treburile comunității.

Astfel, grație campaniei lui Manuc Ivantoglu, biserica fu salvată de un dezastru sigur. Comunitatea începu să progreseze și se putu chiar construi mai târziu noua biserică, redeschizându-se și școala.

În ce privește pe Torcom, el fu expulzat din țară de către prefectul Saita, ca indezirabil. Trecând Dunărea, Torcom se înscrise la școala militară din Sofia, de unde ieși ofițer și se distinse în războaie.

Dar, intenția noastră nefiind să facem aici biografia lui Torcom, ajuns general, ne vom mulțumi spunând că tânărul agitator, publică nu mult după plecarea lui din țară, un volum în limba franceză, cu multe părți foarte hazlii, intitulat Un anniversaire de S-te Marie. – Six jours de prison a Bucarest, în care începe prin a publica procesele-verbale ale comitetului de patru, după care descrie cele întâmplate, cum și pățaniile sale.

Iar Manuc Ivantoglu a binemeritat dela comunitate.

Ararat, iulie 1938, nr. 159, pag. 2-4

by Mihai Stepan Cazazian