Detectivul cartofil PALATUL M A N I S S A L I A N

La început de secol XX, kilometrul zero al Constanţei, Piaţa Ovidiu, începe să-şi contureze fronturile construite. Grecul Hrisicos ridică la 1900 un hotel cu două etaje pe colţul format de str. Traian şi Str. Pescarilor. E începutul personalizării oraşului, care se va întinde în întreaga Peninsulă. Până spre sfârşitul anului 1916, anul în care România intră în război, armenii de aici (grupaţi la început în jurul bisericii armeneşti de pe str. Callatis nr. 1) îşi clădesc cele mai frumoase case. În Piaţa Ovidiu, Torosian îşi face 3 hoteluri, pe str. Lascăr Catargiu (astăzi str. N. Titulescu) se înalţă Casa Ermizian (Casa cu Lei), dar cea care devine o perlă a oraşului este casa fraţilor Manissalian care va străjui faleza până în 1941 când va dispărea, fiind bombardată de către ruşi. Ea era localizată pe b-dul Elisabeta colţ cu str. D.A. Sturza (fostă str. Romană, azi str. Revoluţiei din 1989), în apropiere de Catedrala Sf. Petru şi Pavel.

Construită în   1904 după planurile arhitectului Ion Berindei, Palatul Manissalian (cum era denumită clădirea de către constănţeni pentru somtuozitatea  sa) era o capodoperă arhitecturală.

Cu o arhitectură eclectică, imobilul cu două etaje are forma unui monovolum teşit la colţ, cu o dipunere riguroasă a golurilor pe vericală, dar marcat grafic pe orizontală de bosaje (straturi orizontale de zidărie despărţite cu nuturi / rosturi), dar şi de un brâu ieşit  între parter şi etajul l, de plăcile în consolă ce susţin balcoanele franţuzeşti, de rezalitul de deasupra etajului 2 şi de aticul de deasupra acestuia. Pentru a-i reda o faţadă luxoasă, arhitectul Berindei a creionat ferestre generoase, foarte înalte, cu parapetul jos (între 20 şi 40 cm.) la parter şi etajul l, iar la etajul 2 – balcoane franţuzeşti (cu o lăţime de maxim 40 cm., acestea se întind doar pe lungimea uşii şi au balustrada din fier forjat). Aticul traforat cu baluştri, este destul de înalt pentru a ascunde panta destul de mică a acoperişului şi de a da senzaţia de terasă. Bovindoul (ieşirea în consolă a casei) ce termina casa pe latura de nord a b-dului Regina Elisabeta echilibra   compoziţia faţadelor. Ferestrele şi uşile au ancadramente late şi cu ornamentaţii la partea superioară. Un gard destul de scund (40 cm.) din piatră şi fier forjat, lăsa să se vadă clădirea în toată splendoarea ei. Şi în interior era foarte luxoasă, încăperile corespondau între ele cu uşi late, glazvanduri sau chiar goluri arcuite; camerele erau pavoazate cu lambriuri de lemn de 1,50 sau chiar l,80m. înălţime, cu brâuri şi stucaturi orizontale, iar în unele camere, chiar tavanul era lambrizat în relief, bogat ornamentat. Pardoselile de marmură, mozaic veneţian, parchet cu figuri geometrice, covoare deosebite, mobilierul de epocă şi tablouri valoroase completau acesta atmosferă de adevărat palat.

Despre familia armeană Manissalian se ştie că a emigrat de la Constantinopol la Constanţa la începutul secolului XX după evenimentele din Turcia împotriva armenilor. Era o familie foarte bogată, formată din soţ, soţie, patru băieţi şi două fete. Dintre băieţi, cel de-al doilea – Armenac Manissalian (1875 – 1934) – va deveni mare cerealist (negustor de cereale) şi liderul U.A.R. (Uniunea Armenilor din România). În   1903 pune piatra de temelie a Palatului Manissalian de pe faleză, iar în 1906, când   casa este terminată se căsătoreşte cu Marietta Aburel, o armeanca provenită dintr-o familie aris­tocrată din Moldova. Împreună cu fratele său mai mare – Kevork – formează o societate numindu-se “Fraţii Manissalian” care se ocupa cu exportul de cereale în Aus­tria şi Franţa. În paralel, cei doi fraţi mai mici, Garbis şi Grigore se mută în Franţa, unde vor înfiinţa mai târziu “Manissalian Frèrres” (din păcate cei doi mor pe 23 iulie 1923 într-un accident de automobil). Armenac este recunoscut de armenii din România ca un mare binefăcător, ştiindu-se că a sărit întodeauna în ajutorul consângenilor săi. În 1914, când a izbucnit Primul Război Mondial (România fiind neutră în primii doi ani) Armenac Manissalian începe să se preocupe intens cu ajutorarea armenilor din Turcia, când apar primele vase cu refugiaţi în portul Constanţa.

Când primul ministru, Ionel I.C. Brătianu refuză să le acorde azil acestora, Armenac îi cere o audienţă şi-1 convinge, după ce-şi ia responsabilitatea că o să le finanţeze şederea în ţară, salvând astfel de la o tragedie cumplită peste 2000 de armeni. Armenac începe să-şi consume aproape tot timpul actelor umanitare. După spusele fiicei lui, pianista Lisette Georgescu – Manissalian (în cartea sa autobiografică “Momente de viaţă”), el se ocupă de cazarea refugiaţilor armeni, înfiinţează pe str. Armenească din Bucureşti un spital cu 250 de paturi (la inaugurare a participat regina Maria şi prinţul Nicolae), înfiinţează pentru 200 de copii un orfelinat la Strunga şi, începând din 1924, sprijină apariţia ziarului “Ararat”.

În iama 1927/1928, când apare o criza acută în economia ţării, un transport de   cereale a fraţilor Manissalian către Viena – care n-a putut fi onorat din cauza îngheţului pe Dunăre – face ca asupra firmei să se abată o adevărată catastrofă financiară. Se pierde astfel o imensă sumă de bani (25 de milioane  lei),  faptă  ce va duce   până   la   urmă   la falimentul societăţii. Chiar s-a întâmplat ceva şi mai rău: deoarece acest transport n-a putut fi realizat, fiscul a pierdut 7 milioane de lei, reprezentând taxele de export ce i se cuveneau – drept urmare Kevork şi fiul acestuia Onik sunt arestaţi. Dar apare un ajutor surprinzător de la un evreu din Geneva,    Kalmanovici, cu care fraţii Manissalian făceau afaceri. Acesta îi dă lui Armenac 25 de   milioane în schimbul tuturor bunurilor societăţii: Casa Manissalian din Constanţa, fabrica, rafinăria, două şlepuri etc. Cu această sumă Armenac a putut plăti datoriile,   salvând-i   şi   de închisoare pe Kevork şi pe fiul acestuia Ovanes, zis şi Onik.   Prin   Kalmanovici, Casa Manissalian este vândută Camerei de Comerţ şi Industrie Constanţa.

Singura bucurie care i-a rămas lui Armenac după această întâmplare nefastă a fost fiica lui Lisette, care s-a măritat cu Radu Georgescu, fiul lui Cristea Georgescu (fost primar al Constanţei) şi a avut o carieră muzicală plină de succes (ca pianistă, dar şi ca interpretă vocală).

Arh. Radu CORNESCU

După Magazin de Filatelie, Cartofilie şi Numismatică

by Redactor