despreopera.ro | Fabulosul Otello de la ONB

[ cu Hrachuhí Bassénz și Arsen Soghomonyan ]

Aproape de final, stagiunea centenară a Operei Naționale București a produs și mult așteptatul debut al lui Christian Badea, cu două spectacole cu Otello într-o distribuție excepțională de soliști principali. Evenimentul tinde să devină mai important decât ar părea la prima vedere.

Un șoc muzical

Otello a început literalmente cu un trăsnet. Christian Badea a insistat să introducă efectele speciale de tunete și fulgere imaginate de Verdi pentru completarea dramatică a partiturii muzicale. Scena furtunii, în care locuitorii Ciprului așteaptă încordați venirea maurului, a fost înfricoșătoare, dincolo de convențiile teatrale. Dar secretul acestei tensiuni a stat în moderație: cea a orchestrei, care a menținut un nivel sonor ce permitea toate nuanțele dinamice, de la piano la fortissimo, și cea a corului, a cărui textură vocală a avut o rezoluție mai bună chiar și față de vremurile de glorie ale lui Stelian Olariu, legendarul maestru de până mai ieri.

Arsen Soghomonyan intră pe culoarul care desparte corul în două jumătăți și livrează un Esultate! electrizant. Tenorul armean are o culoare vocală ideală pentru Otello: baritonală, în direcția implacabilă spre care trage tessitura foarte centrală a rolului, dar cu acute explozive, totul cântat cu o voce rotundă și neobișnuit de sigură. Urmează Iago și Vladislav Sulimsky șerpuiește prin dialogul cu Roderigo, pentru a da drumul la voce în scena bahică ce urmează. Soghomonyan intervine după duelul lui Cassio cu Montano și izbește din nou, cu Abbasso le spade! Duetul cu Desdemona, erotic și poetic în același timp, aduce pe scenă o voce de o puritate neobișnuită, cea a sopranei Hrachuhí Bassénz. Actul întâi se termină parcă prea repede, publicul e uluit și izbucnește în aplauze înainte de ultimele acorduri orchestrale, dar e temperat de Christian Badea.

Povestea lui Shakespeare, amplificată de muzica lui Verdi, devine și povestea unui spectacol. Pentru că a fost un spectacol epic, de povestit celor care nu au fost în sală (dar care mai au o șansă să-l vadă sâmbătă, 11 iunie).

Badea e aplaudat intens la revenirea pe podium pentru actul al doilea, care urmează fără pauză. Sulimsky face un Iago al său, de o subtilitate diabolică, nu se dă înapoi de la efecte teatrale, într-un Credo cum n-am mai auzit niciodată la ONB. Scena Iago – Otello care domină acest act îl face pe bariton și pe tenor să se completeze atât de bine, încât cei doi devin niște personaje pilon, care o strivesc pe Desdemona în nebunia lor, iar ezitarea lui Verdi care a fost tentat să-și numească opera Iago devine cât se poate de logică.

La pauză, spectatorii comentează ca și cum ar fi la Viena sau la Londra: cine a fost mai bun, Soghomonyan sau Sulimsky, așteptând de la Bassénz o revelație. Orchestra și corul ONB sunt de nerecunoscut. O asemenea coerență muzicală nu s-a mai auzit aici niciodată în ultimele trei decenii.

Entuziasm și mai mare la revenirea din pauză a lui Badea, care galvanizează marea scenă de ansamblu din actul al treilea, restaurând acel concertato tăiat deseori până acum, pentru că ori era imposibil pentru forțele muzicale bucureștene, ori nu ieșea bine. Asta după ce Soghomonyan a fost iar în prim plan, cu agonizantul Dio, mi potevi scagliar. Din nou pauză, urmează finalul, cu Bassénz sfâșiind toate inimile într-un Ave Mariafără echivalent, Otello moare și el, după un Niun mi tema cu care emoția și empatia sunt duse la cote maxime. Aplauze și ovații în picioare, minute în șir,  publicul nu părăsește sala decât după ce cortina cade de tot.

Alexandru Pătrașcu

citește articolul integral pe despreopera.com

by Redactor