„DEPORTĂRI ÎN MASĂ : IMPERIUL OTOMAN ȘI ARMENII”

Recent revista noastră a semnalat apariția unei cărți extraordinare care analiza primul război mondial nu atât sub aspectul cronologiei cât sub aspectele suferințelor umane pe timpul războiului, dar și în perioada postbelică. Este vorba de volumul publicat de editura CORINT, În 2014, sub titlul „RĂZBOIUL REDESCOPERIT  1914-1918”, având ca autori pe Stephanie Audoin -Rouzeau și Annette Becker, doi specialiști în ww1. Traducerea acetei cărți în limba română a fost efectuată de Cristina Popescu și Elena-Tudora Duță. Originalul,  în limba franceză  a apărut în anul 2000, la Gallimard.  Un paragraf este dedicat genocidului armean. Deoarece volumul este aproape epuizat în librării iar unii din cititorii noștri nu au reușit să-l obțină reproducem aceste câteva pagini ce sunt în zilele acestea ale  Centenarului 1915, de mare actualitate.

A.S.

„Masacrarea armenilor, care este calificată drept genocid printr-un cuvânt retrospectiv plin de semnificații, reprezintă punctul culminant al crimelor în inima războiului, săvârșite în timpul Marelui Război. E evident că nu se poate înțelege hotărârea de a deporta și de a lăsa să moară de foame și epuizare pe drumurile Anatoliei peste un milion de bărbați, femei și copii fără trimiterea la o lungă istorie a fenomenelor de dezagregare și de violențe intercomunitare din interiorul Imperiului Otoman. În acest cadru, trebuie să reflectăm la specificitatea celui mai vast masacru în masă din Primul Război Mondial incluzându-l în tabloul general al violenței de război împotriva civililor. Căci nu există nici un dubiu că, dacă masacre de aceeași natură se produseseră încă din anii 1890, conjunctura războiului mondial a oferit mișcării Junilor Turci, dornici să exploateze în favoarea lor traumatismul național datorat războaielor balcanice, posibilitatea de a rezolva problema națională fixând în acelaș timp frontiere susceptibile de a rezista la ceeea ce era de perceput ca amenințare rusească. Debarcarea forțelor aliate în Dardanele a împins acest sentiment la paroxism: dușmanii din exterior, englezii și francezii, aliați cu rușii, nu se vor afla oare, într-o cauză comună, cu dușmanul din interior, respectiv, comunitatea armeană? De aceea, primele arestări, urmate de asasinarea principalilor personalități armene, au avut loc în noaptea de 25 aprilie 1915, chiar noaptea debarcării la Gallipoli. Tentativa de strategie indirectă a Aliaților—convinși de Winston Churchil—cu scopul deblocării situației pe Frontul de Vest se transforma într-un dezastru militar în Dardanele și într-o cumplită catastrofă pentru armeni. Considerați drept posibili trădători din moment ce erau „aliați” cu armenii care trăiau în detestatul Imperiu Rus, ei trebuiau să fie înlăturați și, în mod paradoxal, autoritățile turce, —sau unele dintre ele—pretindeau că o astfel de măsură era destinată  „ bunăstării și conservării” comunității armene. O arată ciudatul afiș pus la Trabizon:

           Concetățenii noștrii, armenii, care formează unul din elemetele raselor din Imperiul Otoman,    pentru că au adoptat, la instigarea străinilor, multe idei perfide de natură să tulbure ordinea            publică; pentru ca au provocat conflicte sângeroase […]. Pentru că, pe lângă acestea au îndrăznit să     se alăture dușmanului ființei lor [ Rusia], precum și  dușmanilor actualmente în război cu imperiul   nostru, guvernul se vede obligat să ia măsuri extraordinare și să facă sacrificii, atât pentru    menținerea ordinii și securității țării, cât și pentru bunăstarea și conservarea comunității armene.            

         În consecință și ca măsură menținută în vigoare pe durata războiului, armenii vor trebui să foe             trimiși în locuri pregătite în acest scop în vilaiete; toți otomanii sunt riguros somați să se supună în          modul   cât mai exact ordinelor următoare:

1. Toți armenii, cu excepția bolnavilor, vor fi obligați să plece, într-un interval de cinci zile de la data prezentei proclamații din sate sau cartiere sub escorta jandarmilor.

2. Deși li se permite să ia cu ei în călătorie, dacă doresc, obiecte transportabile care le aparțin, le este interzis să vândă proprietățile și celelalte bunuri, sau să-și încredințeze bunurile altor   persoane, căci exilul lor nu este decât temporar[…][1]

Exilul nu a fost temporar. Moartea îi aștepta pe majoritatea deportaților; nimic nu fusese prevăzut pentru aprovizionarea lor pe parcursul exodului, iar cei care nu mai puteau merge erau în mod sistematic uciși. Un soldat armean, care, ca mulți alții dintre compatrioții lui, a fost dezarmat în 1915 și folosit la lucrări de fortificații, povestește un masacru la care a fost martor înainte de a fugi în Rusia. Mărturia lui a fost desigur publicată în documante otomane, însă precizia detaliilor și verificarea lor cu izvoare germane sau americane nu lasă nici o urmă de îndoială asupra veridicității descrierii. Mai mult, cum documentul a fost publicat în 1917, n-ar fi putut nicicum fi contaminat de descrieri mai recente despre masacre și gropi pline cu cadavre de civili:

În luna iulie 1915, am văzut într-o zi, un lung convoi de compatrioți armeni, conduși de jandarmi. Erau cel puțin 5000, în majoritate femei, bătrâni, copii […] A doua zi compania noastră a primit ordinul să traverseze muntele,ni s-a recomandat să nu uităm lopețile și târnăcoapele […]. Abia ajunși pe vârfurile defileului, am zărit o mulțime compactă: erau deportații armeni pe care îi văzusem în ajun, de această dată însă erau înconjurați de „tâlhari” turci și kurzi […]. Nu mai am nici răbdarea și nici forța să vă descriu acea orgie de sânge, căci ceea ce s-a petrecut sub ochii noștrii a fost oribil. Peste tot masacru, contiunuarea înspăimântătoare, peste tot sânge[…]. Mai multe tinere și frumoase armence, pe care șefii le aleseseră pentru haremul lor, legate împreună, priveau ca și noi măcelul, împietrite, rătăcite. Ni s-a ordonat să îngropăm imediat cadavrele și să ștergem urmele de sânge[…]. Am săpat gropi mari, însă, la nici un metru adâncime, am descoperit cadavre de soldați armeni îmbrăcați la fel ca noi. Acei nefericiți săpaseră cu câteva zile înainte gropi pentru alte victime și la rândul lor fuseseră masacrați.[2]

Pe cei care rezistaseră zilelor de mers, nu-i aștepta nici un lagăr de concentrare unde să se adune supraviețuitorii deportaților. Aceștia urmau să moară, să dispară pur și simplu în deșert. Femei, copii, bătrâni, elemente subversive care se opuneau victoriei țării lor într-un război atât de exagerat, trebuiau să piară. Cât despre pământurile, locuințele lor, ele vor putea fi folosite de turci și de kurzi, recompensați în acest fel pentru serviciile credincioase aduse națiunii.

În ce fel vor reacționa diferiți beligeranți la acest atac, nemaiauzit în sensul etimologic al cuvântului, vizând un popor în totalitatea lui? Căci masacrul a fost declanșat în timpul războiului și din cauza lui, aliați și dușmani ai otomanilor, neputându-se defini decât în raport cu efortul de război. Germania poate cu greu să accepte realități la care propriii ei observatori sunt martori de-a lungul drumurilor de deportare, însă nu se poate dezice de de un aliat de care are atâta nevoie. Cuvintele subsecretarului de stat la afaceri externe, Zimmermann, o arată fără rezerve: „ O ruptură cu Turcia în legătură cu problema armeană nu e considerată oportună. Desigur este regretabil că acest popor nevinovat trebuie să îndure măsurile luate de turci. Armenii sunt, la urma urmei, mai puțin apropiați de noi decât proprii noștrii fii și frați, ale căror lupte sângeroase și sacrificii în Franța și în Rusia sunt indirect susținute de sprijinul militar al turcilor”.[3] De altfel germanii sunt convinși că atrocitățile rușilor în Polonia germană și în Galiția —sunt tot atât de intolerabile, dacă nu mai rele. Atrocitățile nu dovedesc oare că rușii—”protectori” ai armenilor, —îi împingeau la trădare și la revoltă, fapte care atrag pedepsirea justificată a deportărilor departe de teatrele militare? [4]

În tabăra Antatnei, lucrurile se petrec în termeni identici și inversați. La 24 mai, cei trei miniștrii de externe englez, francez și rus trimit o telegramă: „ În fața noilor crime ale Turciei împotriva umanității și civilizației, guvernele aliate comunică în mod public Sublimei Porți că socotesc personal răspunzători membrii guvernului otoman, ca și agenții care s-ar găsi implicați în asemenea masacre”. Mai întâi suntem în război împotriva Imperiului otoman și ținem să demonstrăm că războiul pe care dușmanul îl duce este, încă odată, în afara tuturor regulilor „de umanism și de civilizație”. Pe de altă parte, este tentatnt să folosim masacrele pentru a dovedi necesitatea unei puternice prezențe engleze și franceze în Orientul Mijlociu, cele două puteri aliate și prietene fiind totuși într-o concurență feroce în problemele coloniale. „Protejarea” armenilor și denunțarea crimelor comise împotriva lor este o armă cu dublă bătaie: permite pregătirea și confirmarea obiectivelor strategice în regiune, denunțând odată în plus barbaria germană și a aliaților lor. Masacrele mai vechi din Imperiul otoman (cele din 1894-1896, de exemplu), atrocitățile germane în Belgia și în nordul Franței, deportările din 1915, iată-le toate: „ Turcii sunt demni aliați ai masacratorilor din Belgia. Procedeele nemților fața de nefericiții locuitori din regiunea Liege, în august 1914, sunt de același tip ca acelea săvârșite de musulmani față de armeni. Și veți înțelege că atât în Orient cât și în Occident, victoriile aliaților trezesc aceeași speranță: speranța popoarelor martire de a scăpa de ororile celei mai înspăimântătoare barbarii”. [5] În 1916, ziarele aliaților leagă aproape banal deportările femeilor din Lille de ale armenilor. De exemplu,  caricaturi reprezintă brute teutone târând femei și copii sau ținându-i cu arma și, într-un desen un soldat purtând casca cu țepușă (germană, n.n.) atrage atenția : „ Se plâng. Dar ce ar spune dacă ar fi în Armenia?” [6]

Totuși, de îndată ce a fost nevoie de un ajutor pentru victime, tocmai pentru că erau victime, opinia publică mondială —cu foarte rare excepții—și-a pierdut interesul pentru chestiune.  Din 1915 pâna în anii 1920, secretul, negarea, eșecul în procesul vinovaților, au fost punctul esențial al acțiunii de exterminare. Iată ce se poate numi dinamica internă a impunității: negarea este considerată adevăr, în ciuda tuturor eforturilor de a demonstra contrariul în lupta împotriva amneziei. [7] În Germania, totuși, în parte datorită alianței cu Turcia, s-au pus cele mai multe întrebări asupra lucrurilor petrecute. Misionarii, Incepând cu Johannes Lepsius, —au povestit ce văzuseră. În schimb, când romancierul Franz Werfel a publicat în anii 1930 Cele patruzeci de zile de pe Mussa Dagh[8], autorul  a fost atacat într-un periodic nazist drept propagandist al „ pretinselor orori turce comise împotriva  armenilor” [9]

Căci Hitler, înca din 1931, asocia dorința de nouă ordine și spațiu vital cu deportările de populații: „ Peste tot popoarele așteaptă o nouă ordine mondială. Avem intenția să introducem o amplă politică de repopulare. (…) Gândiți-vă la la deportările biblice și la masacrele din Evul Mediu(…), și amintiți-vă de exterminarea armenilor” [10]  Totuși, în 1939 Fuhrerul putea să-și bată joc de memoria slăbită a europenilor despre masacrul din 1915: „La urma urmei, cine mai vorbește astăzi de nimicirea armenilor?” [11]  Dar despre celelalte aspecte ale totalizării războiului, începând cu soarta fostelor teritorii ocupate și a foștilor prizonieri, nici măcar Hitler nu-și mai amintea. Trebuie spus că în anii 1920  și 1930, s-a produs eșecul politicilor umanitare față de toate noile victime civile ale „păcii” : refugiați greci și turci, armeni sau ruși, apoi germani sau austrieci[12] Banalizarea crescndă a brutalitătii induse de Marele Război, asumarea în interiorul fiecăruia a violenței care permite chiar acceptarea aspectelor ei paroxistice , au jucat un rol important În acest eșec.”

___________

[1]     Afișul expus la Trabzon în momentul deportărilor, citat de Gerard CHALLAND, Le Genocide des Armeniens , Ed. Complexe, Bruxelles,1980, pp.132-134.

[2]     Le Livre bleau de guvernement britanique, pp. 524-528.

[3]     YVES TERNON Les Armeniens, histoire d’un genocide  Ed.Seuil ,Paris, 1996, p.311.

[4]     Ceea ce germanii nu știau sau uitaseră era că problema nu se reducea la datele de război ci la epurarea etnică radicală ca politica de bază și singurul motiv de participare a Turciei la ww1. Nu era vorba de tratamente rele sau „bune” ci de eliminarea unui popor întreg de pe teritoriul sau ancestral.(nota ed.)

[5]     E.Laut, Le Petite Journal, 5 martie 1916 „Au pays des massacres”.

[6]     La Baionnette Desen de Henriot.,1916.

[7]     A existat în anii 1920 și 1930 o întreagă literatură a „catastrofei” în limba armeană , dar cine o citea?

[8]     Scriitor austriac (1890-1945) și autor al romanului Cele patruzeci de zile de pe Mussa Dagh , apărut în 1933, care relatează un episod al genocidului armean din 1915-1916.

[9]     VAHAGN DADRIAN Histoire du genocide armenien ,Stock, Paris 1996, p. 634. De menționat: cartea lui Werfel apare în perioada de creștere  a numărului de cărți despre război, anii 1930.

[10]   „ Errinern Sie sich an die Ausrottung Armeniens”   citat de Vahakn DADRIAN , op.cit. p.632

[11]   Ibid. p 630 : „ Wie Redet noch heute von des Vernichtung der Armenier?”

[12]   Dzovinar KENOVIAN, Refugies et diplomatie humanitaire: les acteur eoropeene et la scene proche-orientale l’entre deux guerre,  teză dactilografiată, sub îndrumarea  profesorului Rene Girault, Universitatea Paris-I-Pantheon -Sorbonne, 1999, trei volume.

by Mihai Stepan Cazazian