DELIA CREȚU : Genocidul armenilor sub spectrul doliului și al traumei

Mă numesc Delia – Simona Crețu și sunt născută în localitatea Corbu, județul Harghita. În prezent, sunt studentă în cadrul Facultății de Litere din Cluj – Napoca, specializarea Română – Literatură universală și comparată. Odată cu debutul literar din 2012, în Suflete de cerneală, preocupările mele literare au început să prindă contur. Actualmente, interesele mele literare au în vedere studiul dualismului gnostic din cadrul operei lirice a lui Lucian Blaga.

Genocidul armenilor sub spectrul doliului și al traumei

În linia sondării efectelor produse de traumatismul extrem al „răului demonic” sau al „răului radical” asupra existențelor individuale și colective se înscrie și manuscrisul mărturiilor și memorialisticii despre genocidul armean care își are geneza în experiența conștiința „sucombată” a supraviețuitorilor care au „scăpat de iatagan și sângerosul măcel”. Ceea ce individualizează perspectiva asupra traumei genocidului armenilor este dezvăluirea treptată a ororilor cu efect dezumanizant pe care acesta le pricinuiește, filtrate de marea de oameni condamnată la dispariție, victimele care încă rememorează cum au „pornit pe drumul Golgotei, cu toiagul deportatului în mână, îmbrăcați în zdrențe, mulţi dezbrăcaţi şi în picioarele goale, flămânzi… Suntem mânați ca vitele, ca o turmă, de către jandarmi şi soldaţi călări turci”. Urmărind firul mărturisitor, devenim martorii suferințelor fizice și psihice care vor determina nu numai o solidarizare cu o umanitate intrată într-un microcosmos al traumei, ci și profunde prefaceri interioare, redevabile propensiunii supraviețuitorilor de a radiografia sufletelor sfâșiate: „cu ochii înlăcrimaţi am scris, ca măcar copiii noştri să ne amintească, că de când e lumea, așa o pacoste n-a căzut pe capul omului. Copacii dacă ar deveni condei şi mările cerneală, nu ar putea explica”. Nu doar dinamica evenimențială a conflagrației armene oferă trecutului nuanța febrilă – teribilă de doliu, ci dinamica stărilor sufletești, cu accent asupra salvării fragilului fond de umanitate amenințat de cataclismul colectiv.

Conștiința supraviețuitorului este centrul coagulant care organizează percepțiile exterioare, unificându-le într-o viziune pur îndoliată a genocidului: „cadavre, muribunzi, vaietele celor muribunzi și urletele șacalilor. Toate acestea în noaptea lugubră cum nici în cele mai groaznice vise nu poate fi”. Traumatismul oferă martorilor prilejul de a surprinde evoluția unei conștiințe aflate sub egida spectrului masacrului, care trăiește un puternic sentiment de vid existențial prin arzătoarea căutare a unei singure picături de apă: „mamă şi fiu, au căzut îmbrăţişaţi pe jos, cu cuvântul „apă” înghețând pe buzele lor. Apa nu se afla totuşi departe de noi. Vedeam luciul ei, dar ne era interzis să ne apropiem de ea”. Războiul anunță începutul sfârșitului, și constituie totodată prima etapă a realizării măcelului: „Autorităţile au hotărât să profite de declanșarea războiului şi să lichideze pentru totdeauna problema care le stătea în coaste întocmai ca un spin: problema armeană”. Deportarea aduce cu sine trezirea la viață a conștiinței afectate. Menționăm mărturia lui Hrant Artinian, cu scena oferirii cutiei de bijuterii în schimbul libertății copiilor și a mamei. Mama, conștientă fiind de intenția clară a exterminării armenilor și de faptul că „iataganul n-a cunoscut niciodată mila sau omenia” reușește într-un final să-și salveze pruncii și pe sine de la acest drum al morții „al bărbaților, femeilor, tinerilor, al preoților şi copiilor masacraţi, măcel care a cutremurat lumea civilizată și care, sperăm, nu va fi uitat niciodată”.

Participarea la drama armenilor, o mare lovitură dată umanității, reconectează martorii la destinul colectiv printr-un act conștient și asumat de solidarizare, act care se răsfrânge și asupra psihicului supraviețuitorilor: „A fost primul lucru care ne-a uimit. În Turcia era interzis să-ţi faci semnul crucii. Acest lucru noi l-am privit ca pe un prim semn că ne aflăm într-o ţară liberă şi, deci, suntem liberi!” sau „Am ajuns în România şi, o dată cu ziua fericită când am păşit pe acest pământ binecuvântat, s-a încheiat şi odiseea noastră”.

Traseul terorii propriu-zise este perceput și reprezentat corporal devenind expresia bioritmică, localizată a existenței înjosite, a cărei demnitate, libertate și drepturi sunt călcate în picioare. „Viaţa este un dar al iubirii universale. Fiecare viaţă ia naştere în urma ei. Ura e  negaţia iubirii, a vieţii. Inspirat de iubire, spiritul uman a dat naştere numeroaselor opere ale sufletului şi gândirii sale. Ura este negaţia tuturor acestora, izvorul tuturor nenorocirilor pe planeta noastră. Ea poate provoca dispariţia vieţii pe pământ”. Pe tot parcursul acestei crime continue, în sărăcie, în foamete și într-o neîntreruptă amenințare, prin minciuni și amenințări, oamenii – ființe înzestrate cu suflet – au fost siliți să pornească pe un drum fără întoarcere. Spațiul – Deir- es-Zor, „cea mai mare groapă comună neacoperită”, este polimorf și alcătuit din straturi multiple de sens, putând fi înțeles prin parcurgerea adâncimii traumei lui, la intersecția cu alte reprezentări spațiale (cartografie cognitivă și afectivă). Încununarea acestui „loc al groazei și suferințe” se recunoaște chiar în mărturiile supraviețuitorilor. Doliul se naște încă din ironia bolnavă a opresorilor, numiți „cete de turci cu poftă de lupi”, aceea prin care se dorea „nimicirea unui popor întreg chiar pe propriul său teritoriu istoric”.

Imagini repetitive care reformulează constant experiențele liminale sau traumatice pe parcursul memorialisticii, construiesc scene aflate într-o permanentă stare de transgresiune și distrugere: „calea lungă, fără întoarcere, de mers pe jos, nemâncaţi, însetaţi, arşi de soare, dezbrăcaţi, rupţi, biciuiţi, maltrataţi, copii, femei, bătrâni, bolnavi, neputincioşi, zi şi noapte”. Structuri psihice care conțin episoade al aceluiași construct fizic sau afectiv în diferite contexte se scaldă în panorama neagră a acestui măcel. Scenele pun în lumină traiectoriile memoriei și transportă aspectele traumatice ale experienței armenilor, pe care o reconfigurează spațio- temporal. Memoria își află originea într-un obiect, într-o clipă sau o reprezentare afectivă, „o viață de om nu e îndeajuns pentru a uita”. Acestea sunt repetate, reinterpretate și reformulate de-a lungul anilor într-o manieră a doliului colectiv și personal. „Acestea sunt doar câteva triste  amintiri ce vor să contribuie la zguduitoarea istorie a neamului nostru”. Fără să fie o simplă metaforă, această mare de suferință este structurată pe mai multe niveluri, proiectând o rețea complexă a traumei: „date a căror evocare provoacă oroare: Acesta este anul 1915, data deportării armenilor din teritoriile lor natale, un genocid organizat şi executat de către cercurile   reacţionare turceşti, educate în spirit de ură şi intoleranţă faţă de un popor lipsit de apărare”.

Teroarea este configurată prin modalități diferite, prin intermediul corporalității și al psihicului. Spațiul – corp supus controlului (inclusiv religios – „turcii, ne-au luat cărţile de religie şi de istorie şi le-au distrus”), ilustrează întregul ansamblu colectiv, ca rețea de torturi obsedante și imagini infra – și corporale, ce-și au originea în diverse forme ale intimidării sau ale violenței. Amintim o serie din nenumăratele torturi aplicate asupra conștiinței acestui popor: ameninţarea bastoanelor, răpirea și violarea fetelor, foametea, privarea de somn, uciderile în masă – „un şir nesfîrşit de morţi peste care am trecut cu caii noştri, peste atâtea cadavre”, sinuciderile nenumăratelor soții și mame îndurerate, diareea – o altă cauză a morții oamenilor (din lipsa de   hrană și alimentația pe bază de iarbă și bucăți de carne din cadavre), minciuna – modalitatea prin care arabii au demascat restul bărbaților deghizați (promisiunea obținerii galletei (pâinea uscată), stafidelor și peștilor), aruncarea oamenilor în canale și incendierea acestora, „le bătea potcoave de forma piciorului omenesc, se așeza în căruță cu biciul în mână, lovindu-i să tragă căruța”, „poliţişti înarmaţi aduceau din biserica armeană un grup de soldaţi englezi pe care îi dezbrăcau şi îi supuneau până dimineaţa la tot felul de perversiuni, iar apoi, pe jumătate morţi,  îi închideau din nou în biserică”, drumurile erau păzite de hoţi şi de turci răufăcători, cărora în  mod special li se dădea drumul din închisori, pentru a ajuta la nimicirea armenilor.

Mărturiile genocidului sunt reconfigurate permanent pe mai multe niveluri care creează o întreagă rețea ca discurs hibrid despre moarte și dispariție. Reprezentarea spațiului mental/torturii prin imagini corporale și obiecte reconectate constant, ca într-un sistem polifonic  oferă numeroase versiuni ale aceleiași realități distopice; „Nişte rufe de copil mic pe frânghie în curte și un cearşaf colorat, asta însemna: „fugi, pericol!” Dacă trecea pericolul, întindea în locul cearşafului colorat unul alb sau plapuma cu faţa de culoare deschisă, ceea ce însemna că e bine, iar partea închisă, pericol mare”. Modalitățile de torturare erau nelimitate, variind de la distrugerea caselor, plătirea unei sume de 100 de galbeni, bătăi, închisoare, supliciul smulgerii diabolice a cărnii şi a unghiilor cu cleştele, arderea de viu, la gonirea în mare pentru instigarea oamenilor la revoltă: „Să muriţi când aceştia o cer; să trăiţi, de vor ei să trăiţi!”. „Aceştia erau Haiat Bei, Magid Bei, Tabur Agasi şi reprezen- tantul Ittihad-ului. De aceşti patru monştri atîraau viaţa şi moartea populaţiei armene din Erzînga. Acest cvartet blestemat a fost acela care a supt ca o lipitoare sângele nefericitului popor armean în tot cursul războiului”.

Reprezentarea istoriei personale printr-o construcție vizuală de locuri, amintiri și obiecte reflectă la nivel microcosmic amprenta opresivă turcescă. Rețeaua de amintiri repetitive, părți ale corpului, care alcătuiesc un spațiu personal/autentic tocmai prin reconexiunea lor constantă la nivelul memoriei și percepției fac din această realitate un adevărat scenariu al răului, al sfâșierii uriașei mase de ființe omenești: „Cât erau de voioși şi de fericiţii! Caravana morţii le producea o satisfacţie unică acestor canalii ahtiate de jaf şi de crimă”. Speranța se întrezărește rar, în momente scurte, iar aceasta părea să vină doar odată cu experiența morții. Semnificativ rămâne episodul copilului mort: „zâmbea, parcă în ciuda tuturor peripeţiilor şi vitregiilor”. Nașterea în măruntaiele genocidului devenise o înregistrare în testamentul colectiv al identității    armene: „o nouă viață își anunța prezența printr-un ţipăt, pentru a fi părtaşă la suferinţele acestei lumi nedrepte”. Orice formă de prezență și identitate umană este înlocuită de obiecte și trăsături  animalice, într-o continuă stare de abjecție. Devenind un cadavru, oamenii sunt dislocați și împinși dincolo de granițele sinelui.

Starea/frica afectivă este cea care inițiază și întreține strategia opresorilor, mutațiile torturii și semnificațiile adiacente atribuite genocidului, coordonate într-un tot distopic. Nuanța  panoramei relevă o obsesie care va vertebra osatura turcească: cea sangvină. Descris în termeni elementarizanți, genocidul, împreună cu inițiatorii săi, conotează tocmai absorbția fluidului vital, ca o diminuare de energii. „Astfel credeau turcii că-şi îndeplinesc datoria faţă de padişahul   lor. În onoarea lui înălţau – beţi de sânge – steagul turcesc, strigând de trei ori padişahm cioc iaşct. O, acel steag turcesc care flutură de ani de zile pe mormane de cadavre şi ruine…! (…)

„Trebuiau aduse osanale padişahului, osanale pe care să le rostim noi…! Sub imperiul groazei, mulţi îngăimau cunoscuta formulă padi- şah cioc iaşâ”.

Traumatică este nu este numai surprinderea panoramică a genocidului, așa cum observăm noi, martorii, ci relativizarea perspectivei ca realitate pură, ca mărturie a unei memorii distruse. Treptata luare în contact cu realitățile brutale ale genocidului este prezentată în peisaje tenebroase în care „corbi negri se roteau deasupra caselor, participând parcă la durerea oamenilor. Urletele câinilor adăugau o notă sinistră atmosferei de groază” de către o conștiință reflectoare, de unde subiectivizarea percepțiilor și minuțioasele descrieri traumatice. Conștientizarea realităților fruste, imunde ale realității trăite pe „Golgota” părăsită de orice urmă de divinitate catalizează dezvoltarea unor sentimente profunde de umanitate, întreținute de credința într-o finalitate ultimă a masacrului. „Ultima speranţă le rămânea Dumnezeu; dar acesta se dovedea a fi surd la hohotele de plâns ale Arhimandritului: „Binecuvântat popor, nouă ne sunt ursite chinul, persecuţia, nenorocirea, deportarea; trebuie să le suportăm pe toate cu credinţă şi fără a ne pierde speranţa. Aşa a fost să fie vrerea Domnului.” Perseverarea într-un ideal teleologic este vălul care temperează spaima, dar care determină minoritatea spre dorința de răzbunare, spre revoltă.

Atrocitățile sunt cu atât mai intens descrise cu cât reflectă cicatricile fizice și morale care nu se vor vindeca nicicând. Se configurează o atmosferă coșmarescă, infernală, accentuată de descrierea spațiului și de descoperirea unui nou simbol al măcelului. Se întâmplă „nașterea unei noi boli” – boala fricii, Eude patlade: „Cred că asta însemna momentul în care ficatul explodează şi omului i se scurge toată fierea”.

Prin acești exponenți, genocidul armean își dezvăluie mecanismele torturii și reverberările acesteia în conștiințele individuale și colective. Este posibil ca, asemeni oricărei urmări a unei tragedii, timpul să reducă condiția umană la simple înserieri și înregistrări, efasând  orice individualitate purtătoare de acum a unei memorii posttraumatice: „Nici o pană nu poate  descrie întreaga urgie abătută asupra capetelor noastre”. De altfel, experiența traumatizantă accentuează tensiunea identitară, victimele trecând printr-o acută criză a înstrăinării de sine, explicitată prin tot mai marea incongruență dintre fondul sufletesc și conștiința trăirii acestor evenimente.

În urma celor enunțate, conchidem faptul că mărturiile armenilor ocupă un statut singular în galeria manuscriselor consacrate radiografierii traumatismului genocidului, atât prin focalizarea asigurată de o conștiință reflectoare, cât și prin deplasarea centrului de interes dinspre drumul fără de întoarcere înspre cadrul, mult mai restrâns, dar propice unor mai profunde radiografii sufletești, patronat de spectrul organicului și al corporalului. Nu în ultimul rând, manuscrisul marchează un punct de cotitură fundamental în evoluția conștiinței supraviețuitorilor. Când realitatea e voalată de doliu, posibilitatea de a te împărtăși rămâne singurul refugiu, privat, sau accesibil publicului. Nu întâmplător, unul dintre strigătele omenești de pe drumul terorii cheamă cu durere, tânjind spre a fi auzit: „invocam cu voce tare spiritul maeștrilor scrisului armenesc și al marilor noștri artiști, cerându-le să arate lumii civilizate crunta tragedie ce se derula în pustiul acela sălbatic, sperând că mă vor auzi și vor şti să povestească omenirii ceea ce n-a văzut și n-a suferit niciun alt popor”.

Delia Simona CREȚU

Anul III

………………………………………………………………………….

Eseu redactat în cadrul cursului Literatură și totalitarism din cadrul Facultății de Litere din Cluj inițiat de Ruxandra Cesereanu (scriitoare, profesor la Facultatea de Litere din Cluj, Departamentul de Literatură Universală și Comparată)

by Redactor