De Ziua Primei Republici Armene

                 31 mai 2013, lună coaptă mirosind a flori şi trezire la viaţă. Şi… prietenul meu armeanul, Vasile Agop, care este înzestrat cu o puternică capacitate de convingere nu mă lasă a lâncezi  în urbea-mi şi mă invită a participa la acţiunea ce se va desfăşura la sediul Uniunii Armenilor din România, Filiala Bacău, cu ocazia sărbătoririi a 95 de ani de la proclamarea Primei Republici Armene.

Şi, iar ne-am adunat de pe meleagurile moldave, şi armeni şi români la Bacău. În calitate de Preşedinte, armeanul prieten, care respectă trecutul, trăieşte cu efervescenţă prezentul, şi gândeşte rotund despre viitor, că de, iniţialele numelui său sunt VA, prezintă, ca de obicei la manifestările Filiale, de orice gen, un scurt material despre Prima Republică Armeană, şi asta nu pentru a intra în canoane, ci pentru a ne mai lumina şi noi la minte. Şi, uite aşa, cei neinformaţi despre constituirea Primei Republici Armene, aflarăm că ea a luat fiinţă la 28 mai 1918, dar după izbucnirea războiului turco-armean, din septembrie 1920, pe care armenii l-au pierdut, porţiunea vestică a Armeniei a intrat în compunerea Turciei, iar restul teritoriului armean a fost ocupat de Armata Roşie (veşnic eliberatoare) intrând, ulterior,  în componenţa Republicii Sovietice Transcaucaziene.  

Şi… când dădeam a ne lua la revedere, iaca, Domnul Preşedinte ne anunţă că de ziua Sfârşitului Lumii, după unii, care văd numai asteroizi de tip 1998 QE 2 prăbuşiţi peste albastra Terra, a pus la cale O Seară Gastronomică Armenească.

Cu alte cuvinte, ascultăm, învătăm, dar ne mai încântăm şi papilele gustative. Şugubăţ, ăst Preşedinte, căci de fapt totul fusese premeditat.

Şi se rostogoliră către noi platourile cu dolma de cele din carne de vită amestecată cu orez, învelite în tinere şi delicate frunze de viţă de vie, condimentate cu mărar, mentă şi scorţişoară, mângâiate de unt topit, de cel galben şi sănătos, cu humus din năut fiert, frământat cu ceapă tocată, usturoi, ulei de măsline, boia şi alte cele în încântarea gurii, şi truda maxilarelor în atâta mestecat, pe care l-am îngurgitat, ca aperitiv, dar ca şi garnitură la friptură. Şi… de nu mai ştiu unde mai apăru şi vestitul sugiuc, acel faimos cânat armenesc, condimentat cu cemen, sumac, usturoi şi piper, care se consumă crud şi porţionat în felii subţiri, şi vestita supă khash,  preparată din picioare de vacă şi cu toate verdeţurile lumii, gătită în tradiţia armenească, numai de bărbaţi, iar de data aceasta, chiar de Preşedintele, Agop, care se osteni întreaga noapte spre binele comunităţii.

Şi când ne gândeam că se terminară cele de pe platouri, odată ne trecu pe lângă nări un miros irezistibil de şaslâk, nemaipomenitele şi rumenele frigărui, din care tot mănânci şi nu te mai saturi. Şi… din nou la „munca” mestecatului!

Şi când veni vremea desertului, ne trezirăm lingându-ne pe degete, de bunătate de halva, dichisită după reţeta lui Haci Agop Dolmaciyan, ăl de făcu la Izmit prima halva armenească. Şi ca toate să fie în desăvârşire, ignorând disputele dintre armeni, turci, sirieni şi greci, ne-am mărit cantitatea de iod din organism, savurând pe îndelete pakhlava, preparată din mormane de nuci şi îndulcită, din belşug, cu miere de albine.

Şi după acest festin, pe cine să feliciţi? Pe Mihaela, pe Silvia, pe Carmen, pe Dana, pe Odine, pe Paul, pe Armand,  pe… Vasile? Fără discriminări. Pe toţi!

Să vă dea Dumnezeu sănătate şi să păstraţi obiceiul.

Vă îmbrăţişez, cu mare dragoste şi dornic de revedere!

 Mircea Bostan

by Redactor