De vorbă cu ARȘALUIS GURĂU despre MISIUNEA  CULTURALĂ  a  BISERICII   ARMENE din CONSTANȚA

            Olga Duțu: La solicitarea revistei INTER ARTES, care a tratat în numărul trecut motivul smereniei în cultură și care își propune ca temă pentru următorul număr simțul sacrului, îți sugerez o discuție despre religia  și  Biserica Apostolică Ortodoxă Armeană, precum și despre activitatea prea cucerniciei sale părintelui Oshakan Khachatryan, fost preot paroh al bisericii armene  SFÂNTA  MARIA din Constanța.

            Arșaluis Gurău: Sunt onorată că – pentru tratarea acestei teme – ați avut în vedere – ca instituție,  Biserica Apostolică Ortodoxă Armeană, Biserica armenilor, prima  – în ordine cronologică – din lume (anul 301 d.H., când regele  Dărtad / Tiridates al III – lea  a decretat-o oficial ca religie de stat). Se numește și Apostolică, deoarece, a fost propovăduită și răspândită de cei doi apostoli ai lui Cristos, Tadeu și Bartolomeu, martirizați pentru aceasta, căci – după cum se știe – creștinii și adepții lor au fost prigoniți la începuturi.

            O.D.: Ar fi interesant de știut – și te rog să începi cu aceasta – cum au apărut armenii în spațiul dobrogean, dintre Dunăre și Mare,  cum s-au organizat și când și-au zidit – nu doar în sens propriu – biserica și școala – instituții necesare activităților religioase și educării copiilor.

            A.G.:  Pe teritoriul României de astăzi, armenii au ajuns, cam în cinci valuri, totdeauna din același motiv: prigoana etnică și religioasă, actele de o cruzime inimaginabilă, masacrele periodice la care se dedau populațiile nomade din pustiurile Asiei Centrale. Aceste populații, care aveau ca mod de viață jaful, abuzul, omorul i-au înspăimântat pe pașnicii armeni, care au rezistat eroic generație după generație, până când, considerând că, poate, Dumnezeu s-o fi supărat pe ei, și-au abandonat ținuturile de proveniență, căutându-și un loc unde să poată supraviețui și crește copiii.

            Primiți de un popor cald și ospitalier, ca niște despământeniți ce erau, armenii au considrat țara românilor ca pe o patrie adoptivă.

            Este de notorietate faptul că armenii, pe unde au poposit, cu intenția de a se stabili, au construit – chiar înainte de a-și asigura o locuință – trei lucruri: o biserică, o școală, un ziar. Așa se explică în ce fel și-au păstrat ființa națională, limba și credința neamului. Factor esențial în acest proces a constituit credința creștin-ortodoxă, căreia i-a revenit îndatorirea de a prelua  sarcina unității de neam, de limbă, de spirit a armenilor.

            Dobrogea prezintă din acest punct de vedere o situație mai aparte: aici armenii datează din vremi imemoriale, de când acest pământ aparținea ori era considerat ca aparținând Imperiului Otoman. Bunica mea pretindea că ai ei se află în Babadag – localitate cu populație preponderent armenească până pe la 1900 – de vreo mie de ani (!).

            Armenii veneau mai ales prin Nord; de aceea s-au așezat prin Moldova, Bucovina, Basarabia. Arareori ajungeau în Dobrogea. Cei de aici sunt ori cei despre care vorbea bunica , adică de demult de tot, ori cei veniți în jurul anului 1915 (mai ales, cei „cu vaporul”). (În preajma lui 1915, măcelurile turcilor se întețiseră; ele au culminat cu  tendința de exterminare sistematică din acel an, adică, genocidul – chiar așa numit și în DEX).

            Treptat, armenii s-au îndreptat spre Constanța și împrejurimile sale. După cum spuneam, prima lor grijă a fost să-și ridice o biserică.

             Lăcașul de cult , așa cum se vede el astăzi, este o clădire de patrimoniu, monument istoric, dar, „fiind situat pe malul mării, în permanent pericol de surpare și amenințat și de alte probleme specifice. Nu are mijloace de întreținere proprii și este susținut de Arhiepiscopia Armeană din România, de Uniunea Armenilor din România, ca și din contribuțiile comunității armene locale.” *

            „Prima bisericuță, din lemn, a fost construită de comunitatea armeană în 1740, lângă cimitirul armenesc și a funcționat până în 1760, când s-a desființat, odoarele sale fiind strămutate la biserica armenească din Babadag. Aceasta a ars în 1823.”** După aceea, abia în 1880 s-a construit  biserica armeană din Constanța, prin strădania lui Nazaret Torosian, având hramul Maicii Domnului , aceeași denumire de „Sfânta Maria”păstrându-i-se  și până astăzi.

            Din păcate, și această biserică a fost distrusă de un incendiu în anul 1942.

Biserica funcționa în aceeași curte cu Școala Armeană (având 8 clase), clădire mare, solidă, cu etaj. Aceasta a fost amenajată ca biserică, slujbele oficiindu-se în fosta sală de festivități a școlii. În 1990 preotul paroh Avedis Mandalian a efectuat unele lucrări de reconstrucție și reamenajare a bisericii; printre altele i-a adăugat și o clopotniță.

            O.G.: Dar școala? Ce s-a ales de ea? S-a renunțat  la învățarea în limba armeană?

            A.G.: Cât despre școală,  aceasta fusese construită în anul 1898.  Mama mea, Miți, precum și fratele ei, Capriel,  și sora, Năvart, au învățat la acea școală. După absolvire, trebuia plătită o taxă (substanțială!) pentru examenele finale. Cine avea bani plătea și își lua certificatul; cine nu, rămânea fără atestat. Asta era! Pentru ai mei nu s-au găsit banii necesari (erau 3 copii cu diferențe de un an între ei). Se zice că învățau foarte bine. Fratele cel mai mic,  Bedros (Petrică),  a fost dat la școala românească (Liceul de Comerț). În fine, el s-a ales cu diplomă și a lucrat toată viața ca șef de serviciu la planificare. (Facultatea nu era prea uzitată pe atunci).

            După transformarea localului școlii în biserică, scoala a fost mutată – cu chirie, în piața Griviței, unde a funcționat câțiva ani buni, însă doar cu clasele I – IV.  Am prins și eu ciclul primar acolo.

            În fine, revenind la biserică, trebuie să constatăm că, oricâte modificări s-au făcut clădirii, ca instituție, Biserica a rămas până în zilele noastre și este, în continuare cel mai rezistent bastion al conștiinței naționale. Acum orice armean de la noi ar putea răspunde precum scriitorul american de origine armeană William Saroyan la întrebarea dacă se simte mai mult american ori mai mult armean: ”Eu sunt 100% armean și 100% american”glumea el; cu alte cuvinte, orice armean de pe aceste meleaguri este un bun român. Eu însămi, de pildă, sunt profesoară de limba și literatura română și-mi place aceasta, dar mai citesc, scriu, traduc din armeană.

            O.D.: Acum câțiva ani, la invitația ta, am asistat împreună cu alte două colege de la Cenaclul Mihail Sadoveanu al Cercului Militar la Sfânta Liturghie, oficiată de preotul paroh al bisericii, părintele Oshakan Khachatryan. Am fost impresionată de tot ce am văzut și am auzit. Prima bună impresie mi-a lăsat-o corul, acompaniat la orgă de doamna preoteasă Armine  Khachatryan  Grigorian, despre care am aflat că este absolventă de conservator. Totul are o explicație! M-au uimit cântecele voastre  bisericești; parcă sunt arii de operă. Presupun că nu-i ușor să le execuți.

            AG. : Într-adevăr nu-i prea ușor, dar doamna preoteasă a făcut minuni cu corul. (Eram mai mulți pe atunci): a reorganizat „trupa”, a îmbogățit și împrospătat repertoriul; ne-a învățat tot felul de „tehnici”, ca o profesionistă ce este. Am susținut odată, cu ocazia sărbătorii Întâmpinării Domnului, la invitația Prea Sfinției Sale Episcop Datev Agopian, Întâistătător al Arhiepiscopiei Armene din România și Exarh al Eparhiei Armene din Bulgaria, un recital la București (în cadrul Uniunii), doar 7 coriști, cu cântece foarte vechi și foarte greu de executat recital care s-a bucurat de un succes real. Aprecierile superlative au fost entuziaste și sincere, nu de complezență.

            O.D.:  Vorbește-mi despre părintele Oshakan, care, pe lângă activitatea de păstor spiritual al comunității și cultivarea religioasă a enoriașilor, realizează activități culturale și sociale, împreună cu soția, doamna preoteasă Armine, bucurându-se astfel de respectul și dragostea întregii comunități.

            A.G.: Despre acțiunile părintelui,ca să vorbesc, mi-ar trebui ore întregi. Ce să spun? ce să las la o parte? Pe scurt, este sufletul bisericii, care, la rândul său, este centrul comunității. E bine că avem acest Sfânt lăcaș, clădire de patrimoniu, care cu adevărat ne bucură și ne face mândri, dar ce ar fi el fără energia părintelui care o cutreieră și-i dă viață?

            Cu talent și abilitate – aș putea spune- ne-a organizat și a știut să ne adune în jurul său, astfel încât biserica a devenit neîncăpătoare nu doar de marile sărbători, ci cu ocazia fiecărei slujbe. Cum a făcut totul e greu de explicat, fiind atât de tânăr (când a venit, avea doar 26 de ani). Se pare că are har. Din păcate pentru noi, dar spre cinstea domniei sale, a fost promovat. Ni l-au luat. Acum e la București. Slujește la Catedrala Arhiepiscopală Armeană Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil.

            Îmi amintesc de slujbele pe care le oficia, secondat de dascălul Harutyun Boranian și corul bisericesc, cor în care preoteasa introdusese arii religioase noi din compozitori armeni de muzică ecleziastică.

            Îndeosebi, predicile părintelui erau receptate cu atenție și interes: din punct de vedere al conținutului, ele aduceau pilde – texte biblice cu caracter moral-educativ – adaptate întotdeauna unor situații reale, curente, din comunitate și actualizate. Părintele nu pierdea niciodată din vedere să se exprime într-un limbaj elevat, cu un lexic apropiat limbii armene de vest (cea vorbită în diaspora europeană), cu scopul de a fi accesibil tuturor. În același sens, ne cerea (celor care cunoșteau mai bine armeana) să traducem în limba română aceste predici, astfel încât, înainte de începrea Sfintei Liturghii, fiecare să aibă pe locul său traducerea predicii din ziua respectivă. Asta îmi amintește de Simion Dascălu care afirmase cândva că e mai bine să se rostească în Sfânta biserică puține cuvinte ”înțălease”, decât „o mie de cuvinte „neînțălease”, ca și de mai cunoscutul Antim Ivireanul și Didahiile sale.

            Aceste predici au constituit  materialul unei foarte interesante cărți bilingve, PREDICI (ՔԱՐՈԶՆԷՐ), publicată la editura ARARAT, București, 2016 și lansată în același an de sărbătoarea Madaghului***, sărbătoare ce se celebra de Hramul Bisericii Armene din Constanța, și dăruită (gratuit!) tuturor enoriașilor.

          Printre riturile Bisericii Armene, există unele precreștine, care provin din vremea păgânătății, la care nu s-a renunțat, ci au fost grefate pe cele creștin- ortodoxe. La una dintre acestea ați participat și d-stră, și anume la sărbătoarea Înălțării Domnului, la agapa de după slujbă, unde ați apreciat obiceiurile inedite: gajurile, biletele cu ghicitori, recomandări, „pedepsele”, recompensele, cântecele. De altfel, părintele nu ignora niciodată aceste rituri care fac deliciul tineretului, dar și al vârstnicilor și care au menirea de a-i apropia pe credincioși, de a contribui la unitatea și coeziunea comunității.

          În aceeași  ordine de idei, de sărbătoarea Schimbării la Față, părinteleorganiza stropitul cu apă, obicei foarte vechi, având semnificația curățirii, primenirii, ca, fiecare să se schimbe, lepădând ce a fost greșeală și rău în el și să purceadă la un nou început. Aruncarea apei după cel ce pleacă într-o călătorie importantă este și un obicei laic, însemnând „ca apa să te duci, ca apa să vii”, adică să-ți fie totul ușor, să-ți meargă din plin.

          Focul, alt element primordial al naturii, i-a inspirat pe armeni să scornească, din vechime, un alt obicei devenit tradițional. De sărbătoarea Întâmpinării Domnului, preotul, cu mâinile lui construiește un mic rug încurtea bisericii, pe care îl aprinde cu flacăra de la Sfântul Altar. Credincioșii coboară în curte, precedați de alaiul corului și copiilor, care intonează în acest timp, cântece specifice. După ce părintele aprinde rugul, toți – mari și mici – cântă și dansează în jurul focului, până ce acesta devine jar. Peste acest jar se sare repede și apoi se calcă; la început doar tinerii se încumetă, dar o fac până la urmă toți. Referirea e la vechile credințe păgâne care atribuiau focului însușirile Divinității, iar Dumnezeu cel adevărat este cel ce a venit prima oară la templu ca prunc și va veni a doua oară având focul înaintea sa. În conformitate cu învățătura Bibliei, simbolic, focul are menirea de a curăța (purifica), a sfinți și a da putere, dar are și capacități punitive: dansul în jurul focului, călcatul pe foc, săritul peste foc exprimă ideea că tot ce e rău, dușmănos, ce te poate „arde” poate fi și este învins, călcat în picioare, depășit.

          Niciodată părintele n-a neglijat astfel de ritualuri, ci le-a cultivat intens, spre satisfacția și  buna dispoziție a tuturor.

          Mare noroc a avut comunitatea armeană din Constanța cu venirea acestui preot la cârma bisericii noastre. Sfinția Sa, împreună cu soția,Armine, au constituit un model de cuplu sobru, așezat, armonios și cumpătat, un exemplu viu și concret pentru toți tinerii – dar nu numai – din mica noastră comunitate. Mai presus de acestea,  era atașamentul și dedicația celor doi față de biserică, înțeleasă nu doar ca loc de „întâlnire” etnică, ci, mai ales,  de comuniune spirituală.

          Cu ocazia aniversării a 145 de ani de la nașterea marelui compozitor Soghomon Soghomonian – Komitas – și comemorarea unui secol de la Genocidul împotriva armenilor, doamna preoteasă a susținut un remarcabil recital, din piesele căruia spicuim: Doamne Miluiește, Maică și fecioară, Cocorul, Ave Maria. De asemenea,  și nu neapărat cu vreun prilej anume, a avut recitaluri din muzica armeană clasică și contemporană și din marii compozitori universali, acompaniată la pian de prof. Inga Dășanu, în holul mare al Muzeului de Artă din Constanța, pus la dispoziție prin amabilitatea doamnei directoare a muzeului, Doina Păuleanu.

          Tot Armine Khachatryan a inițiat și condus Școala de duminică, precum și Atelierul de creație al copiilor  de pe lângă biserică, unde aceștia au dobândit deprinderi de lucru manual și artistic, au învățat cântece și poezii.

          Atât părintele, cât și soția sa nu se dădeau în lături de la niciun fel de activitate, fie ea religioasă, cultural-artistică, ori socială, cum ar fi săpatul grădinii, plantarea de brăduți și flori, amenajarea sălilor dedicate diverselor acțiuni, distribuirea de ajutoare celor mai nevoiași.

          Un titlu de glorie pe care și-l asumă și care  pentru părintele Oshakan este o reușită de care e mândru, este, cu deosebire, instalarea – prin efortul și strădaniile proprii, ca și prin contribuțiile enoriașilor din comunitate – unui Khacikar, un monument impresionant în formă de cruce pe faleza Cazinoului, în mijlocul unei ample fântâni arteziene, luminată puternic seara. Monumentul este opera sculptorului Artak Hampartsumian din Erevan și este oferit în dar orașului Constanța, în semn de prietenie

          Transferați recent la București, părintele și preoteasa se ocupă și în capitală de tot ceea ce făceau și aici: același devotament din partea domniei sale, aceeași dăruire din partea soției, care, prin binecuvântarea P.S. Episcop Datev Agopian,  a redeschis Clubul Copiilor, intitulat  Luiys (Lumina), înființat inițial în 2014, dar a cărui activitate fusese pentru un timp întreruptă. Domnia sa a fost numită de înaltul prelat coordonatoarea acestui club.

          Preocuparea de căpetenie însă rămâne cunoașterea istoriei Armeniei, însușirea limbii și culturii armene, căci așa după cum afirmase Franz Werfel în capodopera sa, Cele 40 de zile și nopți pe Musa Dagh, inspirat din Genocidul de la  1915 – „Armenii sunt toți intelectuali, nu atât prin diplome și profesii, cât prin preocupări și nivel de gândire.”

            O.D.: Dragă Arșaluis, îți mulțumesc pentru bogăția de informații pe care mi le-ai comunicat și felicit comunitatea armeană pentru nivelul înalt al educației și culturii pe care le-a demonstrat și le demonstrează permanent.

            A.G.: Eu vă mulțumesc pentru interesul și simpatia pe care o arătați comunității noastre.

Din revista INTER ARTES din Constanța

Fotografii preluate din araratonline.com

—————

*„Aventura unui proiect european” de dr. Doina Păuleanu, ed. Ex Ponto, Constanța, 2003

 **Simion Tavitian, Dobrogea, tărâmul dintre ape, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2005

***Madagh (literal: jertfă, sacrificiu) – sărbătoare celebrată cu ocazia  hramului.

by Redactor