Cuvântul PS Episcop Datev Hagopian, Arhiepiscopul Bisericii Armene din România în Catedrala Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române 18.01.2013

PS Episcop Datev Hagopian si preot Radu Holca

Preafericirea Voastră, Părinte Patriarh, Înalt Preasfinția Voastră, Monseniore, Înalt Preasfințiile și Preasfințiile Voastre, Fraților în Slujire, Excelențelor Voastre, iubiți și dragi fii în Hristos. Îi mulțumim Bunului Dumnezeu pentru că ne-a învrednicit a ne afla în această Sfântă Catedrală a neamului ortodox român. Mulțumim de asemenea, Preafericitului Părinte Patriarh, clerului și credincioșilor români ortodocși pentru dragostea cu care ne-au întâmpinat în acest Sfânt Locaș de închinăciune.

Dezvoltarea și realizările societății contemporane, venite în sprijinul omului și al comunității umane universale, sunt de netăgăduit la începutul acestui veac, al XXI-lea. Totuși, aceste realizări aduc cu ele o ierarhizare a societății care provoacă tot mai multe conflicte și care ridică tot mai des probleme pe care, de multe ori, această realitate tehnocrată în care trăim, nu le mai poate aplana.

Societatea umană contemporană se află în stare de conflict și suferință. Înainte de a mă apropia de tema zilei, aș dori să evidențiez un citat al unuia dintre exegeții armeni care a trăit în secolul al XI-lea, arhiepiscopul Petros Bertumian, care, în lucrarea sa „Exegeza Genezei”, scrie împotriva ideii construirii turnului din Babilon (Facerea 11:1-9), subliniind caracterul veșnic schimbător al societății umane: „Oamenii, pentru a preîntâmpina un al doilea potop universal, au început să construiască un turn imens. Și atât erau de cuprinși de dorința de a-și făuri un nume și de viciul de a încălca elementele firești, încât au uitat să îngrijească de membrii săraci și căzuți ai societății”. Cred că aceste cuvinte sunt potrivite și pentru societatea din ziua de astăzi în care gândirea tehnocrată ne face să îi uităm pe cei săraci și pe cei aflați în nevoie.

Omenitatea lui Hristos ne arată pe cel Necunoscut, pe Străin, deoarece El Însuși, Hristos, după înviere, s-a arătat ucenicilor săi aflați pe drumul spre Emaus sub înfățișarea unui călător necunoscut, străin (Luca 24:13-35). Iar aceia l-au recunoscut pe Domnul și pe Învățătorul lor numai atunci când Acesta a frânt pâinea și le-a dat-o… probabil, având în minte această întâmplare, în ziua Cincizecimii, ucenicii și-au îndreptat cuvântul către toți cei prezenți la Ierusalim, evrei sau păgâni, bogați sau săraci. (Fapte 2:1-12)

Astfel de întâmplări și situații se întâlnesc des în cărțile sfinte dar este atât de greu ca în timpul vieții noastre să realizăm și să făptuim urmând morala acestora. Porunca acestor întâmplări este clară pentru orice fel de societate umană care se va naște în viitor, indiferent de canoanele ce o vor stăpâni, fie ele morale sau administrative: predicarea Evangheliei lui Hristos tuturor!, fără deosebire, deoarece El, prin intermediul Sfintei Biserici, precum cele cinci pâini, își va înmulți Trupul și-L va da tuturor.  Oricât de înalt și de nezdruncinat ni se pare în spiritul nostru saturat de tehnocrație noul turn din Babilonul secolului acestuia, în același timp, prin omenitatea lui Hristos, în Sfânta Liturghie a Bisericii și în timpul Sfintei Împărtășanii, oamenilor săraci și lipsiți li se dăruiește prin epicleză împărțirea Trupului și Sângelui între ei, așa cum a făcut-o Hristos în chipul Străinului pe drumul spre Emaus, devenind astfel fii și moștenitori ai lui Dumnezeu prin harurile Sfântului Duh. Nu cred că este întâmplător că denumirea mișcării de ajutorare a celor lipsiți de mijloace de trai, apărută în Franța prin truda lui Abba Pierre are această denumire, Emaus. Căci în ideea de ajutorare a străinului înfățișat de Hristos și a celui aflat în nevoi a început această mișcare de ajutorare socială. Biserica din România și-a cunoscut întotdeauna misiunea prin care ea însăși se definește. Dovadă acestui lucru stau orfelinatele, cantinele pentru nevoiași și mișcarea de ajutorare socială în care clerul tuturor confesiunilor creștine existente se implică pe toate palierele societății începând din stradă, continuând în spitale și penitenciare, sistem sanitar, educațional și legislativ.

Cu toate acestea, ideea aceasta va rămâne întotdeauna imperfectă, neîmplinită, dacă nu îl înțelegem pe Străin și pe Sărac ca a fi chip al lui Dumnezeu și purtător de Duh Sfânt, dacă odată ieșiți din Sfânta Liturghie din biserică, nu continuăm Liturghia și în mijlocul societății moderne.

Să nu uităm că Liturghie, are înțelesul de trudă împreună. Și, într-adevăr, în timpul Sfintei Liturghii prin lecturarea Cuvântului lui Dumnezeu și însușirea lui, în primul rând îl cunoaștem pe Domnul, pe călătorul Străin, ne primim unul pe altul în Hristos, iar prin împărtășania din Sfântul Trup și Sfântul Sânge îi cunoaștem pe toți cei care au nevoie de noi după Sfânta Liturghie.

Exemplul lui Hristos în viața noastră trebuie să rămână viu, El nu este numai Adevărul, Calea și Viața, El este și nevoiașul, orfanul, bolnavul, văduva, străinul care, odată ajutați, după cuvântul Domnului, El, Însuși Domnul este ajutat iar fapta este întru zidire și mântuire.

Să ne dea Bunul Dumnezeu înțelepciunea și dragostea de a înțelege că numele omului și cele ale sale de pe lumea aceasta sunt vremelnice și că fiecare vom fi chemați în fața Sa, la fel, goi de nimicuri lumești: de faimă și arginți. Vom fi chemați având ca martori ai mântuirii noastre văduva și orfanul, săracul și străinul.

by Mihai Stepan Cazazian