Mihai Stepan Cazazian

Culorile Doamnei

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

In
memoriam Azaduhi VARDUCA-HORENIAN

Erau vremuri și vremuri, Doamnă! Unele cu mici scântei, umplute cu trăiri
și emoții, altele cu oameni binedispuși, căutări din priviri ale trăsăturilor
unora și altora. Erau și adevărate mișcări tectonice, sub privirile celor
dragi, celor visători, la Armenopolis, la Cluj, la București, în toată țara.
Așa a fost, Doamnă? Șevaletul plânge, curcubeul nu-și mai găsește rostul și se
simte înfrânt. De ce și de cine  să ne
mai temem, Doamnă? Cu cine să ne mai aliem? Cui să ne mai destăinuim? Pur și
simplu rămânem cu glasul înghețat și cu întrebările așteptate din toate
părțile, dar fără răspunsuri. Oare, am fi avut noi, cei care intrăm și ieșim
des din sediul Dumneavoastră drag, despre cel de la Cluj vorbesc acum desigur,
deci, am avea noi cumva decența și voința să ne aliniem cu câte o pictură, cu o
poezie în ulei în fața Dumneavoastră, Doamnă? Nu, nu știm cum să ne liniștim în
vârtejul cauzat de ieșirea Dumneavoastră, Doamnă Varduca… Da, așa Vă spuneau
mulți pe la noi. După care mai adăgau alții și Horenian sau Azaduhi. Dacă
sunteți de acord, plecăm acum, un pic, 
împreună să vedem ce mai fac armenii „noștri”.
Distinsă Doamnă: suntem bine, triști tare de tot, dar cu vorbele de duh și
Amintirea primită de la Nairi Zarian:

„Aș fi vrut să trăiesc o veșnicie,

Da-n ochii Morții caut liniștit:

Știu că, asemenea iernii, va să vie

Ceea ce nu-i nicicum de ocolit.

Ci am să-nchid ploapele deodată,

Nepăsător la bine și necaz,

Fără-a gîndi ce iau din lumea toată,

Și nici ce amintire lumii-i las.

În somnu-acesta, -al liniștii depline,

Deșarte gînduri nu m-or tulbura:

Nici ce vor spune oamenii de mine,

Nici dacă mă vor ține minte, -ori ba.

Și de-am visat pe vechea voastră vatră

Să las în urmă ceva cu temei,

O scoică să las vieții sau o piatră:

Sînt ale voastre, prieteni dragi ai mei!

De mine aducîndu-vă aminte,

Aș vrea să nu roșiți ori să tăceți,

Aș vrea să fiu reazem, ca-nainte,

O armă și-o podoabă făr de preț.

Nu, nu mă tem să plec de-aici, din viață,

Pe-un drum de care nu vom fi scutiți.

Eu am s-adorm cîndva,-ntr-o dimineață,

Iar voi aș vrea, o, prieteni, să zîmbiți!”

Karen
SEBESI și clujenii dragi