E cunoscută rezerva lui Alexandru Elian faţă de intuiţiile lui Noica în privinţa limbii greceşti, la fel ca obiecţiile lui Ulrich von Wilamowitz la alunecările retorice în care Nietzsche nimereşte scriind Naşterea tragediei din spiritul muzicii. Din aceeaşi categorie a erudiţilor care respectă litera mai mult decît paroxismele spirituale face parte şi Aram Frenkian, savant a cărui vocaţie clasicistă a culminat în studii dedicate culturii eline.
Ce surprinde la armeanul născut în Constanţa şi şcolit la Cernăuţi şi Paris e că interesul pentru Elada trece dincolo de Homer sau tragici (Eschil, Sofocle, Euripide) şi se întinde pînă la presocratici (Empedocle sau Parmenide) şi chiar pînă la gînditorii sceptici (Pyrrhon şi Timon). E drept, atracţia faţă de filosofi e hrănită de o motivaţie îndeosebi filologică, pe Frenkian preocupîndu- l acurateţea textelor rămase în urma lor, dar chiar şi aşa, coerciţiile impuse de limbile clasice nu-l împiedică să iasă din condiţia lingvistului pentru a intra în pielea unui autor dornic de abstracţiuni.
Din acest motiv Lumea homerică e un volum de la care, în ciuda temerii de a fi sufocat de o erudiţie lexicală fără orizont, te alegi cu un mănunchi de distincţii speculative. Cu alte cuvinte, cititorul află aici o carte de nuanţe fine, şi abia apoi un catastif de cuvinte vechi. Lapidar descris, efortul lui Frenkian e de a extrage din litera epopeelor homerice viziunea despre lume care i-a însufleţit pe greci în jurul secolului VIII înainte de Hristos. Chiar dacă livresc cultura greacă începe cu Homer, textele lui nu au apărut din neant, Homer fiind de fapt produsul unei epoci al cărei spirit a pătruns în Iliada şi Odiseea, şi de aceea cine are acribie poate depista spiritul epocii din cercetarea literei homerice.

Pentru a nu-şi îngreuna efortul cu capcane în care alţi cercetători s-au îngropat definitiv, Frenkian îşi impune cîteva restricţii de metodă. Mai întîi, clasicistul priveşte cele două poeme epice ca pe un întreg lexical, ocolind orice controversă privind paternitatea lor, la fel ca inadvertenţele de limbă din cuprinsul lor. Frenkian afirmă că limba lui Homer e artificială, ea nefiind niciodată vorbită ca atare de greci. Altfel spus, limba Iliadei e o plăsmuire aparte, atinsă uneori de aripa geniului, ba chiar o plăsmuire cu mai mulţi autori, din rîndul cărora nici măcar nu avem certitudinea că Homer a făcut parte. Dar detaliul acesta nu are a impieta asupra Weltanschauung-ului pe care grecii au avut-o atunci. În al doilea rînd, Frenkian se fereşte să deosebească concepţia mitică de cea cultă a gînditorilor, considerînd distincţia inutilă pentru scopul lucrării. Că epopeele atribuite unui rapsod orb stau pe o viziune popular-religioasă sau pe una individual-doctă e o problemă secundară, importantă fiind viziunea ca atare, nu verdictele istorice puse în seama ei. Şi, vorba lui Hegel din Prelegerile de filosofia istoriei, aşa cum omul trăieşte în aer, lumea greacă trăieşte în elementul lui Homer, prin urmare se cuvine să ne preocupe elementul ca atare. În al treilea rînd, Frenkian nu-şi pune în intenţie să ofere o imagine unitară a concepţiei homerice, forţînd demonstraţia numai de dragul unei expuneri fără fisuri. Mai degrabă preferă o colecţie de gînduri disparate, cărora le găsim însă sprijin în textul original, decît un sistem de idei coerente, cărora le lipseşte corespondentul în literă.
Cu aceste precauţii preliminare, Frenkian trece la descrierea universului din Iliada şi Odiseea, de-a lungul unui periplu filologic în care reprezentările pe care elinii le aveau despre lume sunt însoţite de vocabulele originale. Toată cartea e ca un dans de cuvinte greceşti cărora un comentator savant (se înţelege, Frenkian) le potriveşte paşii şi le hotărăşte sensurile. Aşa aflăm cum arată cerul, pămîntul, infernul sau Hadesul în imaginaţia homerică (Hadesul este lăcaşul aflat sub infern, primul fiind hărăzit zeilor şi titanilor, al doilea oamenilor), alături de fauna şi flora din rîndurile epice; apoi aflăm lumea zeilor şi isprăvile lor, alături de universul uman, cu căderile lui. Iar aici, la lumea omului, Frenkian lasă deoparte scrupulele filologice şi ia apărarea lui Erwin Rohde în capitolul privitor la semnificaţia termenilor prin care grecii desemnau sufletul (psyché, frénes şi tymós).
Opiniile lui Rohde din monumentalul volum Psyché. Cultul sufletelor şi credinţa în nemurire la greci au fost criticate de un alt lingvist de renume din epocă, Walter Otto, care a contestat interpretarea dată termenului de psyché. Pentru Rohde, psyché -ul homeric are cu precădere sensul de alter ego spiritual, adică de dublură aeriană a trupului, un fel de instanţă geamănă care se desprinde de corp în clipa morţii, devenind ceea ce îndeobşte numim un „strigoi“. Deci psyché e o stihie, în nici un caz un „suflet“ în accepţia modernă a termenului. Walter Otto respinge interpretarea afirmînd că la Homer psyché are două sensuri: 1) suflarea, viaţa şi 2) fantoma care se desparte de trup în clipa morţii. Cît timp trăieşte omul, el nu are un psyché propriu-zis, acesta apărînd abia în clipa decesului, cînd somaticul e lăsat în urmă de adierea diafană a viitoarei fantome. E ca o umbră care iese din latenţă în momentul în care viaţa s-a încheiat. Din acest motiv, spune Walter Otto, psyché nu este un suflet decorporalizat, ci un trup dezînsufleţit, adică un cadavru. În replică, Frenkian îl acuză pe Otto de sofism: „dar ce este sufletul desprins de trup dacă nu trupul neînsufleţit sublimat, dar întru totul asemănător acestuia?“ (p. 124)
În ciuda precizărilor lui Frenkian, care se întind pe zece pagini, cititorului îi e greu să intuiască de partea cui e dreptatea, şi asta fiindcă tema rămîne de o obscuritate încăpăţînată, pe care distincţiile etimologice nu fac decît s-o înceţoşeze şi mai mult. Simţind miezul opac la discuţiei, Frenkian vine în întîmpinarea nedumerilor cititorului: „Dacă sîntem întrebaţi: oare Homer îşi imagina un dublu aerian al corpului uman în viaţă, avînd aceleaşi caractersitici cu al acestuia şi existînd în individul viu fără să aibă vreun rol?, am răspunde: de unde să ştim nişte lucruri atît de vagi, despre care poetul nu a vorbit decît în trecere? Oare concepţiile noastre despre suflet şi despre soarta sa de după moarte sunt mai clare? Dacă am face o comparaţie între un om cultivat din secolul XX şi Homer, nu încape îndoială că cel care are ideile cele mai clare este ultimul.“ (p. 122)
Dacă trecem peste acele amănunte filologice care preschimbă disputa într-o horă de lexicăraie stearpă, ce rămîne din volum e lecţia fundamentală a oricărei cercetări clasiciste: te ajută să schimbi unghiul de vedere, pricepînd că ceea ce odată a fost convingere astăzi trece drept superstiţie, la fel cum ceea ce azi e certitudine peste cîteva decenii va fi etichetat drept fantasmagorie.
Mai rămîne de lămurit termenul din subtitlu, Frenkian vorbind de o „protofilosofie” pe care o putem desprinde din cînturile lui Homer, aşadar de o concepţie oarecum primitivă, care ulterior se va cristaliza tot mai mult, pe măsură ce gîndirea greacă se va ascuţi. Deşi aparenţele pledează pentru această tentă, merită să fim rezervaţi, chiar şi numai pentru faptul că, în filosofie, la fel ca în literatură, nu există progres, iar a spune despre o viziune mitică că e o treaptă rudimentară faţă de care filosofia va fi un pas înainte reprezintă cel puţin un exces, dacă nu chiar o aroganţă. Mitul nu e forma precară a unei concepţii pe care gîndirea abstractă ar putea s-o rafineze, ci un univers de sine stătător pe care filosofia poate cel mult să-l nuanţeze, dar în nici un caz să-l adîncească. Blaga, pe urmele lui Spengler şi Frobenius, a spus-o în chip explicit. Miturile homerice sau hesiodice nu sînt protofilosofii, cum nici filosofia presocratică nu este o deuteromitologie. Ele sunt lumi distincte al căror suflet nu ne mai este accesibil nici măcar prin subtilităţi etimologice, iar Frenkian, prin tot ce scrie în carte, împărtăşeşte acest punct de vedere.