CRONICĂ DE CARTE / Copiii războiului, o parabolă a condiţiei umane

După succesul internaţional al Cărţii şoaptelor, tradusă în şaisprezece limbi şi premiată la Gala Premiului Literar al Europei Centrale „Angelus”, Varujan Vosganian ne propune un nou roman, Copiii războiului (POLIROM, 2016), care continuă preocupările identitar-mentalitare ale autorului, într-o naraţi­une supraetajată, care se pretează mai multor lecturi. Roman social şi episto­lar, istoric şi poliţist, mitic şi parabolic, el se situează în prelungirea tulburătoarei evocări a genocidului armenilor din romanul precedent.

Firul epic urmăreşte povestea lui Matei Visarion, general de securitate, al cărui destin este grăitor pentru a înţelege, la scară individuală, dramele pe care le-a provocat secolul al XX-lea. Copil din flori (născut în urma unei relaţii între Margareta Visarion şi un soldat neamţ plecat în cucerirea Rusiei), el poartă stigmatul bastardului, fiind poreclit „nemţălăul” şi având de îndurat răutăţile copiilor din vecini. Cu o mamă diabetică (mereu anchetată din cauza scrisorilor pe care le primeşte de la acel soldat), el alege uniforma, înrolându-se în trupele de securitate care îi vor urmări şi lichida pe luptătorii care se refugiaseră în Munţii Făgăraş, în aşteptarea americanilor. Devo­tamentul şi instinctul de vânător îl ajută să ucidă cu sânge rece, netezindu-i drumul către o carieră strălucită în structurile securităţii, unde va ajunge o figură temută, gestionând revolta muncitorilor de la Braşov sau eveni­mentele din decembrie 1989, pensionat, el trăieşte o dublă dramă: aceea a ratării profesionale şi perso­nale, căci romanul se deschide către multiple interogaţii, care depăşesc stric­ta problematică a unui prezent tulbure, în care valorile sunt răsturnate. Dimensiunea socială a cărţii se extinde prin apariţia unor figuri postdecembriste ca doamna Matilda, care pune în pomelnice uzinele distruse după re­voluţie, Sânziana, o tipă a cărei viaţă gravitează în jurul mallurilor, sau Bengy, interlopul îmbogăţit recent din afaceri dubioase. Nu lipsesc nici aluzi­ile la viaţa politică (înăbuşirea revoltei muncitorilor din Braşov, „restauraţia” din decembrie 1989, Piaţa Universităţii, manipulările de tot felul, mitingul poliţiştilor împotriva statului pe care tre­buie să îl apere etc.

Dincolo de trama epică, romanul revizitează câteva dintre marile mituri ale umanităţii. în primul rând, mitul oglinzii, care, deloc întâmplător, des­chide şi închide textul, prin imaginea soţiei generalului, Mărie, bolnavă de Alzheimer. Ea nu ştie cine e Matei, dar, în final, vom asista la o semnificativă schimbare de roluri, generalul ajungând el însuşi a nu şti cu adevărat cine este: „Există pentru fiecare o oglindă pe care doar el o vede şi care are memorie. în ea nu te priveşti, ci te confrunţi, iar con­fruntarea te ia, cel mai adesea, pe nepregătite.” Pe de altă parte este vorba despre o subtilă reinterpretare a pactului faustic, prin intermediul unei metafore-cheie, uniforma, care devine ea însăşi personaj, câtă vreme în jurul ei gravitează înţelesurile grave ale cărţii. Ea pare a-l proteja pe Matei, aşa cum sugerează cu uşoară invidie Lucian, colegul mai tânăr: „Uniforma e .«uniformă şi vă apără, oricum s-ar schimba vremurile.” Ea se va întoarce însă împotriva celui care o poartă printr-o subtilă schimbare de roluri în care uniforma îl poartă pe om şi nu invers. Spre deosebire de Faust, care, la vârsta maturităţii, ştie ce alege în momentul semnării pactului cu Mefistofel, adolescentul Matei crede că uniforma îl va ajuta să se răzbune pe copiii care îl batjocoresc, pe tatăl absent şi pe destinul nefast. în realitate, se va dovedi că totul a fost o iluzie: „Ai ales soluţia cea^ mai simplă. Te-a amăgit uniforma. în loc să încerci să schimbi lumea din jur, ai lăsat-o aşa cum era, ba ai mai şi ajutat-o, apărând-o de orice schimbare.”

Copiii războiului nu e altceva decât o meditaţie asupra relaţiei învins-învingă-tor şi, implicit, asupra condiţiei umane. Cine dintre cei doi fraţi vitregi este ade­văratul învingător? Generalul Matei Visarion, care a făcut carieră şi se trezeşte în final inutil, pentru că nu a trăit cu adevărat şi îşi va pierde familia, sau Eugen Baltazar, bătrânul sărac, dar demn, care a refuzat colaborarea cu comuniştii? S-ar părea că ultimul, dar romanul nu are o dimensiune explicit tezistă, întrucât şi unul şi celălalt sunt victime ale aceleiaşi istorii necruţă­toare, care nu menajează pe nimeni. Şi unul şi celălalt sunt copii ai războiului, aidoma altor sute de mii de copii răspândiţi în întrega lume. Iar aici insi­nuează un alt mit, cel al paternităţii, prin ideea asumării unui destin nefast: „Nu, băiete, n-are rost să-l cauţi. Noi suntem copiii mamelor noastre. Tatăl nostru este războiul. Câtă vreme o să trăim, se cheamă că războiul acela nu s-a încheiat.” Arhetipul căutării lasă locul unei acceptări resemnate, ca semn al înţelegerii superioare Finalul aminteşte, pe undeva, de romanul lui Cătălin Dorian-Florescu, Jakob se hotărăşte să iubească, unde protagonistul iese învingător fiindcă, spre deosebire de predecesorii săi, nu se răzbună, ci iartă. Matei Visarion înţelege şi el că a greşit alegând calea răzbunării. Mesajul romanului merge către ideea că între răzbunare şi iertare, iertarea este cea care ne defineşte ca oameni, e singura care ne poate salva. Iertarea, dar nu uitarea, căci Copiii războiului este şi un roman despre memorie, despre datoria de a nu uita grozăviile unui secol care a însemnat războaie mondiale, genocid, holocaust, fascism sau comunism. Stau mărturie pentru acestea nu doar desti­nul lui Matei Visarion, ci şi poveştile adi­acente, pe care Varujan Vosganian le ţese cu abilitate, extinzând problemati­ca romanului spre dincolo de zona de interes strict românească. Episoade precum descrierea stepei ruseşti, povestea celui de-al treilea soldat, reconstituirea atmosferei din lagărul de la Dachau, cazul Ion Gavrilă Ogoranu, foametea postbelică sau salvarea lui Şlomo Haimovici (Pantiuşa Bodnarenko) etc. sunt tot atâtea micronaraţiuni relevante prin ele însele pentru ceea ce (mai) înseamnă omul.

Iar din acest unghi, Copiii războiului se dovedeşte o lecţie despre toleranţă, o parabolă despre noi şi despre cum he putem asuma trecutul, ascultându-ne îngerul, care ne veghează discret, aşa cum ne avertizează, cu umor, Varujan Vosganian, unul dintre cei mai profunzi prozatori de astăzi: „îngerul nu e ca pantoful, nu te strânge dacă nu ţi se potriveşte.” Fără a avea măreţia tragică a Cărţii şoaptelor, el rămâne un roman consistent, de prim-plan.

Adrian Jicu

jicuadrian@yahoo.com

Sursa: Cronica literară

by Mihai Stepan Cazazian