CONSTANȚA / „Noi suntem memoria istoriei noastre”

            Pe platoul din curtea bisericii armene din Constanța, slujba se desfășura firesc, de parcă de când lumea liturghia s-ar fi oficiat afară. Părintele Yeznig  Torcomian improvizase un altar pe peretele de răsărit, dinspre mare.

            Trei coriste – din grupul, atât de numeros cândva, dar – din păcate –  împuținat și firav acum, secondau versetele sfinte.

            Credincioșii ascultau cuminți, disciplinați, cu măscuțele pe față, respectând distanța legală.

            O prezență insolită mi-a atras atenția: o doamnă tânără, blondă, cu trăsături frumoase pe o față deschisă și luminoasă stătea alături de noi, evident, la depărtarea regulamentară. La început nu mi s-a părut nimic ciudat: eram obișnuiți să mai vină dintre vecini ori turiști, curioși să vadă clădirea de patrimoniu, de unde se auzeau cântări bisericești; dar aceștia aprindeau o lumânare, făceau o rugăciune, mai stăteau cât stăteau, după care plecau. Doamna aceasta, venită înaintea începerii slujbei, a stat răbdătoare până la sfârșit, apoi s-a adresat unui mic grup, de care m-am și auzit chemată la un moment dat. „Vezi ce vrea, mi s-a spus, e din Basarabia, se interesează de armeni.” La rândul meu, am solicitat-o pe doamna Azadui Benlian, despre care se știe că e „tobă de istorie a Armeniei” și am intrat împreună într-una din încăperile de la parterul bisericii. Aici, interviul pe care-l preconizase, a devenit o conversație cam dezordonată, căci între timp, au mai intrat și alții, dornici să ajute, să dea relații din ce știau și ei. Ne-am despărțit cu gândul de a ne întâlni și discuta ulterior mai organizat și mai riguros.

            S-a prezentat – Lidia Prisac, cercetător în domeniul istoriei, dar a făcut-o cu atâta modestie, încât am presupus că e vorba de un hobby al ei. Abia, acasă, când am căutat-o pe Google, am înțeles că este doctor în științe istorice, cercetător senior la Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Științe a Republicii Moldova. Cunoaște mai multe limbi: limba română (limbă maternă), rusa, franceza, engleza, studiază și armeana, este , în același timp, studentă la S.S.A.J. (Școala  de Studii Avansate în Jurnalism) din Chișinău, și se ocupă de nouă ani de istoria, limba și cultura armenilor.

            A doua zi mi-a telefonat și ne-am mai întâlnit de câteva ori, i-am oferit cărți și diverse materiale, dar nu știu în ce măsură i-ar fi putut folosi, căci domnia sa avea în vedere un proiect științific, bazat pe date autentice și cifre exacte, mai puțin pe amintiri și interpretări subiective.

            Am constatat cu uimire că aproape tot ceea ce-i spuneam știa deja, mai detaliat și mai profund. O interesa, însă totul, nu neglija nimic, niciun amănunt. A înregistrat fapte și evenimente despre armenii veniți în câteva valuri succesive pe aceste meleaguri, cu nume proprii și întâmplări din viața lor particulară. O interesau în mod deosebit cei veniți în jurul anului 1915, anul genocidului. Cât a regretat că n-a mai găsit supraviețuitori !

            Ce păcat că, din motive de pandemie, a rămas blocată în Constanța aproape trei luni și, neîndrăznind să ia legătura cu nimeni, a stat izolată, irosind timp prețios.

            A doua duminică a venit din nou la biserică, iar familia Cazazian  – Haig (Hary) și Magda -, cunoscuți hairenaseri, au fost foarte entuziasmați și au invitat-o să ne vorbească într-un cadru organizat despre activitatea ei legată de armeni.

                                                            * * *

            Joi, 11 iunie, a.c., ne-am adunat din nou pe platoul bisericii, la o „masă rotundă”, unde am participat , fiecare dintre cei prezenți, la discuții,  evocări, amintiri, creând astfel, o imagine de ansamblu despre armenii din Constanța. Lidia,  devenită de-acum buna noastră prietenă, a fost foarte încântată, noi, de asemenea, măcar că nu eram prea muți – 18 persoane, toți vorbitori de armeană!

            A plecat a doua zi la Chișinău, asigurându-ne că și-a făcut o bună impresie despre armenii constănțeni și că va reveni în curând, să-și încheie documentarea.

            Stimulați – cred – de interesul pe care domnia sa, dar și alți străini îl manifestă de la o vreme față de neamul armenesc, s-a decis – la propunerea soților Cazazian – să ne întâlnim periodic (desigur, cei care doresc doar de plăcere și voluntar, ca la „Junimea”, „Vine cine vrea, rămâne cine poate!” ) – o dată la două vineri, pe platoul bisericii, la o „masă rotundă”, unde să discutăm despre istoria, limba, religia, cultura armeană, nu neapărat la nivel academic, ci colocvial, să ne exersăm armeana, să ne bucurăm unii de alții cât mai suntem, câți mai suntem. În acest scop vom stabili , orientativ, niște teme din domeniile enunțate, la care să ne pregătim mai mulți, ca să putem lua parte la discuții. Aceste întruniri vor conține , în viziunea noastră, de regulă, și un scurt moment poetic, prin lecturarea unor fragmente beletristice din literatura clasică și contemporană armeană.

                                                            * * *

            Vinerea următoare, după cum stabilisem anterior, a avut loc, prima noastră întâlnire din ciclul pe care-l proiectasem.

            S-a hotărât ca această primă întâlnire a noastră, inaugurală, prin care deschidem un ciclu de mese rotunde , să o închinăm unuia dintre intelectualii armeni din Constanța, Manuc Ananian, bun cunoscător de istorie și literatură armeană, animator cultural, un autentic hayrenaser; asta și pentru că în cadrul momentului poetic urma să citesc fragmente din epopeea națională armeană SASNA DUN (Scena ferestrei și Întâlnirea din grădină), carte pe care mi-o împrumutase, pentru a traduce din ea. Cu acest prilej am reînviat o amintire dragă: aveam douăzeci de ani; profesoara  de literatură universală a anului III, doamna conf. univ. Ivănescu ne dăduse o temă mai originală pe care s-o prezentăm la colocviu: o traducere în română a unui text beletristic din literatura universală, de unde vrem noi, din ce limbă cunoaștem: imediat m-am gândit că eu voi traduce din armeană. Am întrebat – ca să mă asigur –  dacă se poate să traduc dintr-o altă limbă decât rusa  ori franceza pe care le studiam noi în facultate și a fost de acord. Da, dar din ce să traduc? Ar fi frumos – m-am gândit – să fie un fragment referitor la David din Sasun, erou național armean. Da, dar de unde carte? Nu-mi mai amintesc cine m-a îndrumat către domnul Manuc. Mi-a dat-o și după câteva zile a venit să o ia. „Ia citește – mi-a spus – să vedem ce ai făcut.” I-am citit și a fost atât de impresionat, încât i s-au umezit ochii. „Dacă ți-o mai las – a spus – mai traduci?” „Sigur – am răspuns”. Astfel cartea a rămas la mine o perioadă nederminată și a avut un destin cam aventuros. S-a pierdut, s-a găsit; după mulți ani am mai tradus din ea. . . De fapt, nu era o variantă populară, cu limbaj greoi, dificil, ci versiunea prelucrată în limba literară de poetul Măgârdici Herranian, o limbă admirabilă, frumoasă, armonioasă și accesibilă. În fine, povestea cărții e mai lungă. . .

            Domnul Haig (Hary) Cazazian a evocat câteva momente din viața domnului Manuc Ananian – Dumnezeu să-l odihnească în lumină.  Fiica lui, Hasmic – , la rugămintea mea, mi-a lăsat cartea, pentru care îi și mulțumesc pe această cale. Personal, m-a uimit cât de bine știe Hasmic limba armeană și ce frumos vorbește. (De-ar ști toți tinerii pe jumătate ori măcar pe sfert cât știe ea, n-am mai fi așa îngrijorați de viitorul limbii noastre! Sigur, asta dovedește educația primită în familie  . . .)

            Se înțelege că tema propusă – despre limba armeană – n-a putut fi epuizată și cred că niciodată nu se va epuiza. A rămas ca la întâlnirea următoare, doamna Azadui Benlian să ne prezinte aspecte surprinzătoare din limba armeană, legate (n-o să ghiciți!) chiar de Tabloul periodic al elementelor, al lui Mendeleev (!).

            Am petrecut mai mult de două ore împreună. Pe lângă chestiunile „serioase”, am mai și glumit și ronțăit dulciurile de pe masa (fizic, masa nu era chiar „rotundă”, ci dreptunghiulară!), căci nimeni n-a venit cu mâna goală.

            Nu mă pot abține să fac o remarcă și, poate, chiar o previziune: poate că acest episod din viața comunității noastre constănțene nu-i nici inedit, nici senzațional, dar are meritul că ne va apropia și mai mult, mai ales în condițiile în care ni se tot răresc rândurile, devenind din ce în ce mai puțini și mai triști. E o revigorare, pe care întâmplarea fastă a venirii Lidiei Prisac a stimulat-o și mă duce, teoretic vorbind,  cu gândul la relația dialectică dintre necesitate și întâmplare. Istoria e plină de astfel de evenimente, în care un mic detaliu, aparent neesențial, s-a dovedit a fi, în timp, semnificativ, generând transformări deosebit de importante. Oare una din acest ciclu de întâlniri ar putea să constituie sămânța , care să genereze, peste vremuri (prin acțiunea unui tânăr patriot ivit spontan din cea mai nouă generație) și să ducă  fie și tardiv – la aplicarea prevederilor tratatelor de la Sevre și Paris (1920)?, căci noi suntem istoria noastră, căci noi și nu alții, suntem memoria pururi trează a istoriei noastre.

                                                            * * *

            Ne-am despărțit cu sentimentul că ziua aceea – din lungul șir al zilelor trecute –  n-a fost irosită, că am avut o realizare care ne-a bucurat sufletele și ne-a împlinit.

  Arșaluis Sarchisian Gurău

by Redactor