COMORILE DIN ARȚAKH: Orașul Șuși și podoabele lui – Biserica Ghazancețoț și Defileul Hunot

Perla Arțakh-ului (Nagorno-Karabakh), orașul istoric armenesc Șuși, a jucat un rol important în dezvoltarea culturii armene. Conform unor cercetători, denumirea orașului provine de la satul învecinat Șoș. În dialectul din Arțakh, copacii tineri se numesc șoș, iar dumbrava sau crângul – șoșot, astfel încât denumirea reprezenta descrierea locației. Prima atestare a orașului, sub denumirea Șușu, datează din anul 1428 în colofonul unei evanghelii. Săpăturile arheologice arată că teritoriul orașului a fost populat din cele mai vechi timpuri. În ultimele decenii acolo au fost găsite, printre altele, construcții paleolite și ciclopice, necropole, 40 de khacikar-uri (pietre cu cruce) și urmele a 6 localități medievale.

În secolul al XVIII-lea, Șuși – o localitate strategică, a devenit o adevărată țintă a puterilor și triburilor din regiune. Acest oraș devine, în special, o scenă de lupte pentru trupele persane și otomane iar mai târziu și pentru cele rusești. Cu ajutorul a mii de soldați armeni, Persia învinge armata otomană și Șahul Nadir le acordă armenilor din Arțakh un fel de autonomie, iar liderului armenilor, Melik Yeganian (sau Melik Yegan: în dialectul sudic „Yegan” este varianta distorsionată a numelui „Hovhannes”, varianta armeană a lui „Ion sau Ioan”), îi înmânează titlul de Han (sau Khan) și în 1736 îl desemnează ca lider al tuturor principatelor armene din Karabakh, cu centrul în satul Togh. Aici au fost găsite ruinele palatului lui Melik Yegan, construit în 1737 conform inscripției de pe unul din pereți. Este interesant că în corespondențele sale, Melik Yegan se numea pe sine drept rege al armenilor.

Conform tratatului din Ghiulistan din 1813, Arțakh trece sub dominarea Imperiului Rus. În secolul al XIX-lea, au fost create condiții favorabile pentru dezvoltarea economică și culturală a orașului. În a doua jumătate a secolului, în Șuși funcționau fabrici de mătase și covoare, o stație electrică, patru tăbăcării, trei vopsitorii, patru tipografii, cinci hanuri, 185 de magazine și un spital. Șuși a avut relații comerciale cu Persia, Rusia și țările europene. A fost unul dintre cele mai mari orașe din regiune la sfârșitul secolului al XIX-lea. Șuși avea o populație diversă: datele recensământului din anul 1897 arată numărul locuitorilor regiunii Șuși, dar și a orașului cu aceeași denumire, conform naționalității și limbii materne:

Astfel, atât în regiune, cât și în oraș armenii erau majoritari. Apoi sunt tătarii, printre care se numără și actualii azerbaidjeni. Cuvântul „azerbaidjan” (în sensul unei persoane care face parte din populația de bază a Azerbaidjanului) a fost introdus prima dată în constituția URSS din 1936, iar până atunci în toate actele ei erau denumiți „tătari” sau „tătari caucazieni”, uneori și „tătari din Azerbaidjan”, dat fiind faptul că abia în 1918 în estul Armeniei a fost creat un stat sub denumirea Azerbaidjan, preluată din regiunea nordică a Iranului. Poporul azari (sau azeri), turcizat încă din perioada medievală mai ales din punct de vedere lingvistic, locuiește în nordul Iranului și acest fapt a dus, până la urmă, la preluarea acestei denumiri în 1918.
În tabelul de mai sus este interesantă prezența a 142 de polonezi și a 75 de români (oficial sunt trecuți în categoria „moldoveni și români”) în Șuși. Probabil este vorba de lucrători care s-au dus acolo din aceste țări est-europene. 

Între anii 1918-1920, Arțakh a devenit o regiune autonomă, mai bine zis, un stat semi-independent, cu un Guvern Popular din Karabakh care avea sediul la Șuși. Din păcate, evenimentele tragice din 23-26 martie 1920 schimbă radical soarta orașului. Grupele înarmate turce și azere cu ajutorul armatele lor organizează un masacru fără precedent pentru acea regiune care, în fapt, poate fi considerat o continuare a Genocidului din 1915 din Imperiul Otoman. Circa 8000 de armeni au fost masacrați, iar restul populației armene abia a reușit să fugă datorită tinerilor care au organizat apărarea și a ceței. După 3 ani de la această tragedie, Șuși, integrat Regiunii Autonome Nagorno-Karabakh, intră în componența Republicii Sovietice Azerbaidjan, orașul având deja, în mod firesc, o populație majoritar azeră. Doar o mică parte a armenilor s-a întors în oraș. Și totuși, sufletul armenesc al orașului s-a păstrat, cât de cât.

Conflictul armeano-azer din Nagorno-Karabakh a început în anul 1988, iar acțiunile înarmate s-au intensificat în toamna anului 1991. Armata azeră își consolidase pozițiile în Șuși, de unde bombarda capitala Stepanakert. Astfel, eliberarea orașului-cetate armenesc Șuși, în 8-9 mai 1992 a fost un moment de cotitură în război. Armenii din oraș au avut o viață pașnică până la războiul din toamna lui 2020 când armata turco-azeră, împreună cu mercenarii sirieni, au preluat controlul asupra orașului.

Nu întâmplător Șuși a fost un renumit centru cultural armean în secolul al XIX-lea până la masacrul din 1920. Doar menționăm faptul că Șuși a fost cel mai important centru unde s-a tipărit în limba armeană după Etchmiadzin și al treilea din Transcaucazia, după Tbilisi (1823). Prima carte în armeană, „Istoria Sfintelor Scripturi” (1823), a fost publicată la Șuși în 1828, în prima tipografie deschisă de misionarii elvețieni cu un an înainte.

Perla orașului este biserica Sfântul Mântuitor Ghazancețoț, construită în anul 1868-1887, pe locul unei alte biserici mai vechi, și a fost sfințită pe 20 septembrie 1888 de Catolicosul Makar I, iar după 1920, a fost folosită de azeri ca depozit și garaj. Statuile cu îngeri de la intrare și cupola, au fost distruse iar în timpul primului război din Karabakh acolo a fost depozitul de lansatoare de rachete Grad, știind că armeni nu-și vor bombarda biserica, practic unul dintre importantele simboluri armenești din Arțakh. După război, biserica a fost complet renovată și peste 20 de ani a slujit drept lăcaș de cult armenilor din Arțakh. În războiul din toamna lui 2020, a fost una dintre țintele importante ale forțelor turco-azere, fiind bombardată de două ori, cupola fiind grav afectată.

Cu toate acestea, prima biserică armeană din Șuși este Sfântul Ioan Botezătorul, mai cunoscută în popor ca Biserica verde („Kanaci jam”) datorită culorii verzi a cupolei. Biserica a fost construită în anul 1818, în locul unei biserici din lemn. În perioada sovietică, în apropierea bisericii erau pensiuni și sanatorii, și azeri foloseau biserica drept loc pentru consumul apei minerale. Deși în acea perioadă biserica a suferit mult, în anul 1995 a fost renovată și apoi redeschisă, dar după ce orașul a trecut sub controlul azerilor în toamna anului 2020, într-un scurt timp au fost distruse cupola și clopotnița.
De asemenea, menționăm și un lăcaș de cult șiit persan, cunoscut în oraș – moscheea de Sus Gyovhar Agha, construită în secolul al XIX-lea. După câțiva ani de la eliberarea orașului din 1992, armenii au renovat moscheea ca fiind o parte importantă din patrimoniul orașului. În perioada sovietică, moscheea se transformase în muzeu.   

Un obiectiv deosebit de frumos din Șuși este Defileul Hunot care cuprinde o serie spectaculoasă de obiective istorice, naturale și arhitecturale:
– Zidurile de apărare a orașului, construite încă din secolul al XVIII-lea;
– Câmpia Katarot (sau Gedărduz) care se află la periferia orașului;

– Cascada „Mamrot qar” (Piatra cu mușchi sau mai cunoscut sub numele Zontikner, adică umbrele). Începând din interiorul defileului, apa cade pe o stâncă cu mușchi, formând o cascadă în formă de umbrelă. Cascada Mamrot qar este situată pe malul râului Karkar, lângă o piscină naturală;

– Ruinele celor 12 mori. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, aceste mori au jucat un rol major în aprovizionarea cu făină a orașului. Printre altele, se păstrează și diferite poduri vechi și ruinele satului Hunot care a fost populat până la anul 1930;

– Defileul Hunot este renumit pentru peșterile deasupra cărora a fost construit orașul Șuși. Cea mai mare dintre ele este faimoasa peșteră Avana Karan. Peștera are aproximativ 75 m adâncime, până la 15 m lățime, iar înălțimea este de 7-10 m. Ea a fost folosită încă din mileniul al II-lea î.Hr. până în secolul al XVIII-lea. La intrarea verticală a peșterii sunt ziduri de piatră și alte structuri, făcute de oameni cu sute de ani în urmă pentru a servi unor scopuri diferite.

După războiul din toamna lui 2020, partea de sud a defileului Hunot a trecut sub controlul azerilor, iar restul a devenit linia de contact între Azerbaidjan și Arțakh. Patrimoniul uriaș armenesc din Șuși trebuie plasat sub control internațional până la soluționarea justă a conflictului din Karabakh, altfel comorile armenești, într-un scurt timp, pot fi șterse din istoria orașului cum a fost cazul regiunii Nakhijevan și multe altele.

Arsen ARZUMANYAN

by Arsen Arzumanyan

Website