Redactor

COMENTARIU / „ Când doi se ceartă al treilea câștigă”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

[Erik S. Lesser/EPA/EFE]

              Titlul articolului este o veche
zicală care și-a dovedit viabilitatea recent în cazul nostru al armenilor.
Mulți ani S.U.A. a evitat să adopte o atitudine tranșantă privind recunoașterea
genocidului comis asupra poporului armean de Imperiul Otoman. Ca și în alte
cazuri primau  interesele politice și
militare știut fiind importanța pe care SUA o acordă poziției geostrategice a
Turciei, până nu de mult membră de nădejde 
al pactului NATO.  Răceala în
raporturile turco-americane a început să apară odată cu refuzul  Washingtonu-lui de a-l preda autorităților
turce pe imammul Fethullah Gulen  refugiat
în SUA, cel mai redutabil adversar politic al președintelui Regep Tayyip  Erdogan care nu a putut uita acest afront al
aliatului american.

         
     Așa zisa „lovitură de stat
organizată de unii comandanți militari din statul major al armatei turce”   a fost
de fapt o provocare  pusă la cale la
ordinul lui Erdogan de către Hakan Fidan omul lui de casă numit Director al MIT
(Milli  Istihbarat Teșkilati) Serviciul
Național de Informații și  a avut ca
scop   decapitarea 
armatei,  arestarea unor generali
deveniți incomozi pentru tendințele dictatoriale ale lui Erdogan, tendințe  care se conturau pe zi ce trecea. Armata
turcă s-a considerat întodeauna o apărătoare a principiilor kemaliste și a
reacționat întodeauna cu promptitudine când unii lideri politici au deviat de
la aceste principii. Erdogan știind lecția trecutului nu a mai așteptat să se
întâmple ceva și a lovit corpul ofițeresc înainte ca acesta să se
dezmeticească. Ca lucrarea să fie și mai complectă a lăsat să se înțeleagă
neoficial că americanii nu sunt străini de această „lovitură de stat”.

                Odată cu accentuarea
regimului  dictatorial,  Erdogan lovit de morbul grandomaniei,  în sinea lui se dorește deja un conducător al
lumii islamice atât din Orientul Apropiat cât și din Africa. Recenta lui
implicare în problemele Libiei fiind elocvente în acest sens. Deasemeni Hakan
Fidan  directorul MIT a stabilit cu
emirul Qatar-ului Tamin bin Hamad  o
convenție de colaborare pentru instruirea specială a ofițerilor qatarezi la o
bază din Turcia din apropierea Izmirului. Colaborarea bilaterală s-a amplificat
când Arabia Saudită, Emiratele Arabe, Egiptul au instituit în 2017 o blocadă a
Qatarului, acuzat că sprijină extremismul și terorismul. Imediat președintele
Erdogan fără să se lase prea mult rugat a trimis în sprijinul Qatarului o
unitate militară la baza din Al-Rayyan și este în curs de  organizare încă o bază militară turcă la
Doha. Bunele relații cu unele țări islamice se materializează și prin ajutor
militar care îl acordă Turcia, dealtfel  deosebit de benefică pentru industria de
armament al Turciei care a primit comenzi substanțiale pentru drone militare de
observație și atac, de diferite tipuri. Este interesant de știut un „amănunt”,  compania care fabrică dronele turcești este
condusă de Selciuk Bayraktar, ginerele lui Recep Erdogan.   Se putea spune că Turcia a devenit un aliat  incomod, care încurcă interesele americane în
Orientul mijlociu dar SUA nu a reacționat tot sperând într-o recuperare a
acestui partener destul de năbădios dar atât de bine plasat din punct de vedere
geostrategic raportat la interesele NATO.

                Răzbunătoarea frondă a lui
Erdogan a continuat imediat după ce trupele americane s-au retras din teritoriile
kurzilor deși administrația SUA i-a cerut să se abțină de la atacuri militare
împotriva kurzilor. Nici nu se îmbarcase bine în avion ultimul militar american
că armata turcă a năvălit cu tot armamentul greu asupra kurzilor lăsați în voia
soartei.

                În acest sens premierul
israelian Netanyahu a avut la adresa lui Erdogan o remarcă deosebit de acidă
caracterizându-l drept : „ un dictator antisemit ce masacrează copii și femei
în satele kurde”. România este o țară prietenă cu Turcia prin urmare ne abținem
de la unele comentarii pe marginea acestei afirmați a lui Netaniahu, care de
fapt nici el nu este ușă de biserică.

                Regep Erdogan a continuat
războiul nervilor cu partenerul american 
 prin idila care s-a înfiripat
între el și Președintele Putin declanșând cum era și firesc puternice puseuri
de gelozie din partea unchiului Sam, care simte cum zi de zi pierde controlul
asupra  unei entități statale atât de sigure  cum era Turcia.      

                 Bomboana pe coliva alianței și
prieteniei turco-americane a fost dotarea armatei turce  cu celebrul sistem antirachetă rusesc S-400.
Suntem siguri că din acel moment în rândul oficialităților americane a început
să încolțească, în sfărșit, ideea unor lovituri necesare pentru a  temporiza și al aduce cu picioarele pe
pământ  pe Președintele Erdogan  acest rebel care își închipuie că-și poate
bate joc de marea alianță Nord-Atlantică, fără să suporte niște consecințe.

                 Și iată că prima lovitură care
l-a zguduit pe Erdogan a venit din partea ambelor Camere ale Congresului SUA
care au votat recunoașterea genocidului armean, unul din  punctele cele mai  sensibile pentru președintele turc. A fost un
duș rece la Ankara, chiar dacă la ora când publicăm acest articol,
Administrația Trump a declarat că “poziţia
Guvernului nu s-a schimbat”, adică, așa cum s-a spus în comunicatul din
aprilie 2019, ceea ce s-a întâmplat cu armenii în 1915 “a fost una dintre cele mai
grave atrocităţi în masă din secolul al XX-lea”. Probabil se speră ca
„oaia rătăcită” să fie recuperată.

Pentru noi armenii această recunoaștere este
o mare victorie, așteptată de un secol. Trebuie să acceptăm cu fair-play că
această dreaptă și justificată satisfacție a fost obținută cu „ largul sprijin”
al d-lui Erdogan , care sperăm că nu se va simți jignit dacă noi vom mulțumi
totuși doar Congresului  SUA. Ce ciudată
este istoria, iată cum după peste un secol această mare tragedie a poporului
nostru a devenit o armă în mâinile unei mari puteri.  Ce lovituri va mai primi Erdogan ne
interesează mai puțin, cert este că s-a mai adeverit un vechi proverb, probabil
turcesc :„Interesul poartă fesul” iar de data asta  în sfărșit am profitat și noi armenii, de….
fes.        

 Sevag HAIRABETIAN