CODRIN ANICULĂESE : Domnul a Dat, Domnul a Luat – O Analiză a Determinismului Creștin în “Armenia siluită” de Aurora Mardiganian

“Când ai s-ajungi în țara aceea iubită, să spui poporului de acolo că Armenia e doborâtă, sfâșiată și sângerează, dar va renaște numai dacă America ne va ajuta …” (190)

Cu aceste cuvinte se încheie tulburătorul exil al Aurorei în relatarea ei despre genocidul armean, la începutul secolului al XX-lea. Mărturia ei este una veridică, fiind un document cu caracter documentar și istoric esențial în prezervarea experienței pe parcursul a câțiva ani la care armenii din Turcia au fost supuși; experiență care, cu atât mai mult în prezent, tinde să fie ignorată. Însă “Armenia siluită” prezintă mult mai mult decât o simplă rememorare a traumei. Așa cum reiese din pasajul citat în incipit, la părăsirea țării, Aurorei i se plasează responsabilitatea dificilă dar esențială de a prezenta genocidul armean civilizației vestice neștiutoare, responsabilitate care se va cristaliza într-un final prin romanul de față. Esența cărții, în alte cuvinte, se poate regăsi în această misiune, iar pasajul citat mai sus poate fi considerat un “raison d’etre” concis dar puternic, care redirecționează atenția receptorului. În toate momentele crude ale torturii armeanului, la fel ca în toate momentele tandre și mistice ale vieții armenești cititorul trebuie să perceapă un strigăt disperat după ajutorul occidentalului. În același timp, totuși, o altă misiune, o altă responsabilitate, își face simțită prezența în roman – revelarea planului divin creștin. La fiecare pas al vieții imposibile duse de armeanul asuprit, Aurora reamintește cu încredere și convingere de necesitatea tuturor celor întâmplate. Dumnezeu veghează asupra poporului său chiar și atunci când mercenarii kurzi omoară cu brutalitate copii în fața mamelor neputincioase. În ciuda tuturor evenimentelor, Aurora se consideră protejată de o zeitate omniscientă și omnipotentă, așa fel în cât suferința dar și salvarea ei este parte dintr-un plan divin. În consecință, dedicația cărții este un apel la credința occidentalului – “Dedic cartea mea tuturor … care și-au învățat fiicele să creadă în Dumnezeu.” “… ce povestesc în aceste pagini este spus cu dragoste și cu recunoștință față de El …” (9). Impactul acestei dedicații, sporit de faptul că romanul în sine se concentrează exclusiv pe mesajul transmis occidentului, modifică perspectiva cititorului in feluri dăunătoare realității genocidului, feluri care merită analizate.

Având în vedere contextul prezentat anterior, scopul acestei scurte analize se regăsește în investigarea impactului pe care conceptul de determinism creștin îl are asupra recepționării realității genocidului armean. Pe de o parte, argumentul principal al eseului atrage atenție asupra procedeelor de romantizare a suferinței martirice care transformă genocidul într-un exil dramatic, plin de sensul atribuit de credința în planul divin, care ascunde adevărata oroare a unui genocid. Pe de altă parte, se detaliază și justificarea problematică a conflictului dintre opresor și victimă prin prisma unui război religios, a cărui recepție riscă să perpetueze aceeași tribalizare care a dus la genocidul armean. Pentru a demonstra aceste ipoteze, se va prezenta întâi o scurtă clarificare referitoare la intenția eseului, ca apoi să fie explorată incompatibilitatea conceptelor de genocid și de determinism, urmând să fie abordate urmările implicării conflictului religios în genocid și, în final, să fie detaliată realitatea genocidului armean.

Înainte de a iniția orice fel de analiză, trebuie menționat faptul că intenția prezentării nu este de a critica atitudinea naratoarei, ci de a modifica perspectiva cititorului. Din toate punctele de vedere posibile, Aurora Mardiganian este victimă dar și supraviețuitoare a unui eveniment traumatizant, iar reacția ei la acesta este normală. Este de așteptat, în consecință, ca tematici religioase să fie abordate recurent în rememorarea evenimentelor marcante. În plan personal, religia și determinismul religios devin un instrument eficient destinat ameliorării traumei. Pentru ca Aurora să poată privi alte persoane fără a-și vedea mama și fratele care “au murit cu ochii întorși spre mine, privindu-mă” (176), și pentru ca momente în care zaptiyeii “s-au distrat mutilându-ne. Nu ne omorau de-a dreptul, ci ne tăiau degetele, mâinile, sânii. Unora le-au scos ochii” (155), să poată fi acceptate este absolut necesar să intervină discursul creștin. De aceea, în rememorarea experienței genocidului, Aurora, de multe ori, produce remarci religioase, pe care le adaugă la conținutul inițial al poveștii: “Apoi m-a sărutat, și cred că sărutul lui a fost sărutul lui Dumnezeu.” (154, italizat de mine); “Știu că [Dumnezeu] m-a auzit și stiu că mi-a răspuns” (144). Din nou, aceste inserții subiective nu sunt numai justificate, ci și imposibil de înlocuit, sau modificat; ele constituie unicul mediu de relatare pentru victima armeană – rămâne datoria cititorului, în schimb, ca procedeele de conviețuire cu trauma să fie acceptate ca atare, și nu ca fiind inserții intenționate și nici conștiente, menite să prefigureze întregul sens al poveștii, misticizând-o. Occidentalul trebuie să accepte faptul că Aurora supraviețuiește spiritual în mare parte datorită credinței ei, dar în același timp, are datoria de a se concentra asupra mesajului obiectiv în jurul căruia romanul este clădit – Armenia este siluită. De ce lectura și perceperea creștină a romanului sunt atât de dăunătoare pentru acest adevăr rămâne a fi argumentat.

Capacitatea și voința necesară pentru a fi un martir al cauzei creștine, atât de specifice poporului armean, depind în mari proporții de credința într-un plan divin omniscient. În spatele suferinței față de care martirul nu se opune se află un întreg sistem metafizic fondat pe axioma determinismului. Dacă totul în lume este voința divină, atunci suferința trebuie întâmpinată nu doar cu stoicism, ci aproape cu un entuziasm: “L-am iubit pe Iisus Hristos mai mult ca oricând și am crezut în El în dimineața aceea, când bandiții se rugau celui pe care îl numeau Allah” (137). Atât obstacolele cât și haosul complet din viață servesc la a reînnoi, paradoxal, credința în Dumnezeu. Prin urmare conceptul de suferință este plasat în plan secund, accentul fiind mutat, chiar și în prezența opresiunii, asupra credinței victimei. Spre exemplu, în toiul torturii unor adolescente, cu scene de violență inimaginabilă, naratoarea își amintește discursul uneia dintre victime care refuză convertirea la islam – “Lui Dumnezeu nu I-ar plăcea asta. Faceți cu mine ce doriți” (94). În sine, replica e specifică rezistenței martirice armene, însă ce contează este felul în care Aurora percepe evenimentul: „Replica fetei s-a întipărit atât de bine în memoria turcilor care au auzit-o, încât ei au citat-o ulterior până ce a fost cunoscută în toată provincia.”(94). Atât de admirabilă este tânăra, încât nici musulmanii tiranici nu pot decât să răspândească vestea. Cititorul, de asemenea, resimte o profundă admirație pentru victime, pe lângă, sau poate chiar în locul milei și ororii originale. În esență, acesta este procedeul de romantizare a martirului. Credința neclintită în planul divin, confirmată de faptul că protagonista supraviețuiește, elimină, în momente epice de mare impact, esența romanului – mărturia traumei. Occidentul ajunge, în consecință, să aprecieze mai mult caracterul Aurorei decât să critice ororile genocidului, iar o astfel de lectură a volumului, considerând din nou pasajul din incipitul eseului, este lipsită de valoare.

O altă consecință a admirației martirului care se încrede în voia divină este ierarhizarea victimelor. Deoarece există, în viziunea creștină, un unic răspuns corect în fața opresiunii, victimele sunt separate prin propria lor tărie de caracter. Acei buni creștini care, din neputință sau din dorința de a scăpa de tortură,  renunță la propria lor credință sunt prezentați ca fiind ori înnebuniți de genocid, ori ca ajungând în situații mai rele ca moartea – “… soția lui Badveli dintr-o dată și-a pierdut mințile. ‘Dumnezeu a-nnebunit, vă spun eu – e nebun, nebun, nebun’” (77). Reiterând clarificarea de mai sus, este incontestabil faptul că religia este esențială în menținerea integrității sinelui în condiții precare, iar la fel de incontestabil este că abandonul credinței este un semn al nebuniei sau, mai rău, al morții spirituale. În acest sens, asocierea convertirii cu nebunia este justificabilă. În schimb, abordarea nocivă apare atunci când nebunia este asociată la rândul ei cu eșecul. Devierea de la rezistența martirică este, prin prisma cititorului care o admiră pe Aurora, o greșeală. Victimelor, în alte cuvinte, ajung să li se reproșeaze carențele ideologice, prin comparație cu prototipul naratoarei. Justificate sau nu – verdictul nu este în viziunea acestei prezentări – aceste critici sunt oricum dăunătoare pentru că, la fel ca și martirul romantizat, distrag atenția de la realitatea genocidului. Romanul devine din nou despre credință și consecințele lipsei acesteia într-o lume în care totul este pre-determinat de Dumnezeu, deși nu aceasta este misiunea Aurorei.

În final, prin admirația și mila resimțită față de protagonista și neamul ei se introduc norme morale în contextul genocidului. Cauza creștină, în mod firesc, este asociată forțelor binelui, iar, deopotrivă, răul este atribuit cauzei musulmane. Urmările unor astfel de asocieri sunt ușor de perceput, însă greu de eliminat. Fanatismul religios care, în contextul otoman la începutul secolului XX, izvorăște din tensiuni geo-politice, culturale și economice mult mai mult decât din principiile Jihadului, a condus și conduce în continuare la perpetuarea unor stereotipuri periculoase, de care Gates, scriitorul însuși, nu poate scăpa – “[Armenii] sunt superiori turcilor din punct de vedere intelectual și moral” (16). Genocidul, ca urmare, este perceput ca fiind conflictul musulmanului degradat, crud și malefic împotriva creștinului armean pașnic, mistic și plăcut de toți. În alte cuvinte, prin plasarea unui sistem moral în cadrul genocidului, acesta capătă sens și scop, vegheat de planul divin al determinismului creștin. Asuprirea devine o luptă dintre bine și rău în care occidentul știe că binele trebuie să câștige, când, în realitate, ‘răul’ este de o cruzime ludică, entropică, care scapă formelor de reprezentare morale. În esență, asocierea asupritorului cu forțele răului minimalizează trauma victimei. Povestea Armeniei siluite devine, așadar, un thriller bun care să ofere palpitații maselor americane, iar un thriller va accentua mereu romanțul protagonistului într-o misiune în detrimentul suferinței fără sens sau răsplată a unui întreg popor.

În concluzie, trebuie menționat că “Armenia siluită” este un document literar cu o valoare incontestabilă. Relatarea Aurorei reprezintă o îmbinare convingătoare a pathosului și a ethosului care a reușit să stârnească interesul occidentului atunci când era cea mai mare nevoie de acesta, iar, din acest punct de vedere, romanul nu poate fi criticat. Totuși, așa cum acest eseu arată, logosul romanului, mesajul în sine pe baza căruia întreaga relatare trebuia construită, riscă a fi acaparat și eradicat de către retorica patetică și moralizatoare a naratoarei. Atât prin romantizarea martirului, cât și prin mistificarea conflictului dintre victimă și opresor, ambele inevitabile pentru o supraviețuitoare care rememorează trauma genocidului, imaginea oferită occidentului devine una idealizată. Numai prin abandonul confortului ideologic oferit inconștient de Aurora putem ajunge la esența relatării acesteia, iar importanța esenței este evidentă – de aceasta depinde asigurarea unui viitor care să evite masacrele și ignoranța secolului XX. Rămâne datoria cititorului să ducă la capăt misiunea Aurorei.

Codrin Aniculăese
anul II, Facultatea de litere din Cluj

Bibliografie

Mardiganian, Aurora; Gates, H.L. “Armenia siluită: Povestea Aurorei Mardiganian, fata creştină care a supravieţuit marilor masacre”. 2014. Trad. Selian, S. Editura Ararat, București, 2014. pp 9, 16, 77, 94, 137, 144, 154, 155, 176, 190.

……………………………………..

Eseu redactat în cadrul cursului Omul politic si literatura din cadrul Facultății de Litere din Cluj inițiat de Ruxandra Cesereanu (scriitoare, profesor la Facultatea de Litere din Cluj, Departamentul de Literatură Universală și Comparată)

by Redactor