CENTRU CONSACRAT PURTĂTORILOR MOŞTENIRII DE LA ANI

Eparhia Armeană din România se distinge nu numai prin multiseculara ei istorie, ci şi prin importanta ei poziţie în structura bisericească armeană din rândul comunităţilor armene din Europa Răsăriteană, precum şi prin marele număr şi înalta calitate a unor lucrări de artă bisericească, create în mediul armenesc din România sau păstrate aici.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea, când Lvovul era centrul unei mari eparhii, care cuprindea o serie de ţări din Europa Răsăriteană, în cadrul acesteia din urmă, în 1388 , într-o enciclică a Catolicosului Theodoros II Cilicianul, se aminteşte şi de Suceava, sub denumirea de Seciov.

În 1401, când se întemeiază Eparhia Armeană din Ţările Române, Suceava devine centrul noii Eparhii, în care viaţa armeană trăieşte o înflorire uimitoare.

Este singurul oraş din toată Europa care a avut trei biserici şi două mănăstiri armene, oraşul Suceava fiind favorizat şi de poziţia avută în calea drumurilor comerciale. Pe aici treceau caravanele negustorilor armeni care circulau din zonele apropiate de Volga spre Dunăre, în istorie ele fiind cunoscute cu numele de „carele armeneşti”.

Având în vedere această circumstanţă, în lucrările renumitului savant român Nicolae Iorga, ale cunoscutului istoric armean din România , Hagop Siruni, şi ale altor cerrcetători, istoria comunităţii armene din România nu este prezentată doar în cadrul izolat al vieţii armene, ci ascensiunea comunităţii armene din România, cât şi diferitele evenimente intracomunitare sunt observate în contextul general al transformărilor situaţiei politice, prin modul în care au influenţat creşterea sau micşorarea comunităţilor armene din Ucraina, Polonia, Moldova, România şi Ungaria, creşterea sau micşorarea greutăţii specifice politicii uneia sau alteia dintre zonele geografice europene, schimbarea drumurilor economice de tranzit, începând din Crimeea.

            Exită o mare identitate între armenii din România şi cei din Crimeea, Noul Nahicevan, Ucraina, Polonia, Ungaria şi Moldova. Toţi aceştia se consideră moştenitori ai Aniului. Iată cum, din această cauză, datele existente despre viaţa şi obiceiurile armenilor din aceste ţări oferă un material complementar la studierea modului de viaţă al armenilor din România.

Pornind de la această identitate şi luând în considerare potenţialul ştiinţific al cadrului armeano-român, de multă vreme s-a evidenţiat problema creării la Bucureşti a unui centru de studiere a comunităţilor armene din Europa Răsăriteană. Scopul activităţii acestuia din urmă va trebui să fie studierea de ansamblu a istoriei, culturii, etnografiei şi literaturii, a dialectului local şi gramaticii armenilor din aceste ţări, drept o entitate provenită de la Ani.

Crearea unui asemenea centru în cadrul Eparhiei Armene din România a fost lansată de noi, fiind condiţionaţi de următoarele două cauze :

1. După cum se ştie, începând din secolele XVI-XVII, centrul bisericesc-eparhial din Europa Răsăriteană se mută treptat de la Lvov la Suceava, iar Eparhia Armeană din Ţările Române începe să joace un rol central în viaţa naţional-bisericească din Europa Răsăriteană.

2. Astăzi, Eparhia Armeană din România este deţinătoarea, purtătoarea şi apărătoarea unei importante părţi din  moştenirea culturală a comunităţilor armene nu numai din România, ci şi din ţările învecinate.

Sub jurisdicţia Eparhiei Armene din România se află bisericile armene din Bucureşti, Suceava şi alte câteva oraşe, precum şi zone istorice armene din cimitirele acestor localităţi.

Slujitorii bisericeşti permanenţi oferă posibilităţi ca, prin intermediul clericilor noştri, să se organizeze studierea şi descifrarea structurii arhitectonice a bisericilor, a iconostaselor, a inscripţiilor gravate, printre care şi cele din cimitire şi de pe pietrele de mormânt.

În cele două mănăstiri şi în diferite biserici, aflate în funcţiune, sunt păstrate cu grijă numeroase icoane, obiecte bisericeşti de cult şi odăjdii, care sunt şi creaţii artistice, iar inscripţiile de pe ele constituie importante surse ale istoriei armenilor din România şi a comunităţilor armene din ţările învecinate.

Pentru studierea istoriei picturii icoanelor armeneşti şi, în general, a artei bisericeşti, au o importanţă aparte iconostasele altarelor superioare din bisericile armene din România.

Ciclul de icoane cu chipul Tatălui Ceresc de pe iconostasul, nespecific, al bisericilor armene,

a fost creat în aceste biserici conform stilului armenesc şi tradiţiei iconografice. Deşi iconostasele zugrăvesc momente din viaţa şi chinurile Tatălui Ceresc, însă în bisericile armenilor din România, imaginile marginale din dreapta sau din stânga sunt pe teme naţionale, care îi redau, mai ales, pe Sf. Grigore Luminătorul, ca pe un sfânt al întregii creştinătăţi, şi pe Sfinţii Traducători.

O parte semnificativă a moştenirii culturale armene din România se păstrează în Muzeul naţional al Eparhiei Armene din România. În perioada grea a celui de-al Doilea război mondial, el a fost construit în anul 1942, prin donaţia lui Hovsep şi Victoria Dudian şi poartă numele marilor filantropi. Într-adevăr, acest muzeu poate fi considerat o mostră a artei bisericeşti armene, în care sunt prezentate lucrări din aproape toate domeniile culturii religioase armene. Ultimele sunt expresia vieţii multiseculare bisericeşti armene din România şi se împart în trei grupuri:

1. Sunt lucrate de către meşteri armeni din România, având atât inscripţii armeneşti, privind donatorii, cât şi creatorii.

2. Sunt aduse de către armeni occidentali, care au emigrat aici.

3. Sunt donaţii, aduse din diferite ţări şi, mai ales, de la biserici armene din Europa Răsăriteană.

Moştenirea bisericească şi culturală a Eparhiei Armene din România are următoarele bogăţii şi expresii ale manifestării:

I. Mănăstiri şi biserici armene

II. Influenţa armeană în arhitectura română

III. Pictura murală

IV. Inscripţii în piatră şi pietre de mormânt

V. Colecţie de manuscrise şi enciclice

VI. Cărţi tipărite în vechime

VII. Icoane bisericeşti

VIII. O  bogată arhivă naţională, veche de 300 de ani

IX. Colecţie de covoare armeneşti

X. Peceţi şi blazoane

XI. Arhiva lui Hagop Siruni

XII. Obiecte bisericeşti de cult:

1. Colecţie de odăjdii, potcapuri şi patrafire

2. Draperii bisericeşti

3. Obiecte de argint

            Arhiva păstrată la Eparhie este cea mai importantă sursă a istoriei armenilor din România ultimelor două-trei sute de ani. Registrele parohiale, păstrate aici, oferă informaţii statistice privind numărul armenilor din diferite oraşe ale României, instituţiile şi organizaţiile armene din partea locului, componenta socială şi ocupaţională a populaţiei.

Crearea „Centrului de studiere a comunităţilor armene din Europa Răsăriteană”, de pe lângă Eparhia Armeană din România, este condiţionată şi de circumstanţa că, încă de pe acum, prin forţele şi mijloacele Eparhiei, se efectuează cercetări în câteva direcţii. Istoricii de artă, veniţi din Armenia, studiază, fişează şi fac descrierea obiectelor şi odăjdiilor bisericeşti, a icoanelor şi covoarelor păstrate în Muzeul Eparhiei şi în biserici.

Noi am prelucrat arhiva şi acum ne ocupăm de alcătuirea listei manuscriselor şi de descifrarea şi editarea inscripţiilor.

Este necesar de subliniat că aceste lucrări, în curs de realizare, au nu numai o valoare ştiinţifică, ci şi una spiritual-naţională, câtă vreme armenii din România îşi amintesc mereu că ei sunt purtători ai unei glorioase moşteniri, care îşi are originea în Ani.

Vreme de secole, a fi generaţii provenite de la Ani, a devenit pentru armenii din Europa o originală conştiinţă naţională. Pentru a păstra viu chipul spiritualităţii Aniului în coloniile pe care le-au întemeiat, în schimbul ruinelor Aniului, mutarea, într-o bună zi din nou, a capitalei glorioase de odinioară a dinastiei Bagratizilor, se transformă într-o viabilă idee naţională.

Socotindu-se moştenitori ai Aniului, armenii din ţările amintite au alcătuit o întreagă entitate interioară, iar istoria şi tradiţiile comunităţilor armene din aceste ţări sunt strâns legate între ele, un loc central fiind ocupat de Hagigadarul din Suceava.

Aici, în fiecare an, cu prilejul pelerinajului de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, sosesc armeni originari din România, aflaţi în diverse colţuri ale lumii.

Pornind de la această realitate, anul trecut, în 2012, în zilele sărbătoririi celor cinci sute de ani ai Hagigadarului, am organizat un pelerinaj al tineretului, la care au participat tineri din comunităţi armene dintr-o serie de ţări. Un asemenea pelerinaj îl putem transforma într-o tradiţie, prin participarea tinerilor unor comunităţi armene din Rusia, Ucraina, Moldova, Polonia, Ungaria şi România, având ca deviză „Aniul, ca drum care duce spre rădăcinile identităţii naţionale”, şi „Suceava, ca simbol local al identităţii naţional-spirituale din Europa Răsăriteană”.

Organizarea unui asemenea pelerinaj  potrivit cu Aniul şi cu secularele amintiri naţional-bisericeşti ale sacrei Suceve ar fi un minunat mijloc de întrunire naţional-spirituală pentru tineri din ţări învecinate, devenind totodată prilej de a aminti de acea influenţă a Aniului asupra arhitecturii şi artei europene, pe care le-a demonstrat atât de temeinic Joseph Strzygowski.

Crearea de către noi a acestui centru va îndeplini următoarele funcţii:

1. Sub egida Eparhiei Armene din România, să fie supuse unor prelucrări şi studii corespunzătoare şi să fie puse în circulaţie ştiinţifică lucrări de artă armeană, aflate în diferite instituţii armene şi române din România.

2. Strângerea şi coordonarea publicaţiilor şi studiilor care se vor efectua cu privire la comunităţile armene din Europa Răsăriteană.

3. Studierea relaţiilor dintre Ani şi Europa, scoţându-se în evidenţă, prin intermediul cercetărilor existente şi a lucrărilor care se vor efectua, transmiterea tradiţiilor de la Ţara Mamă şi păstrarea lor vie în comunităţile armene din Europa.

              Î.P.S. Episcop DATEV HAGOPIAN
Întâistătător al Eparhiei Armene din România

Traducere din limba armeană de
Madeleine Karacașian

by Mihai Stepan Cazazian