CATEDRALA, ŞCOALA, MANUALUL

Armenii  aşezaţi în spaţiul românesc, şi probabil şi în alt spaţii, au jucat mereu şah cu destinul nemilos. De fiecare dată însă ei au ştiut să răspundă cu o mutare  corectă.

Se rostogoliseră secole peste prima imigraţie armeană ce poposise la poalele primitoare ale Carpaţilor. Armenii au prosperat, s-au afirmat ca meşteşugari, comercianţi, artişti, dregători, chiar domni pe scaunul moldovenesc, muzicieni, medici , miniştrii, critici literari etc. Apoi însă a venit vremea când uitându-şi limba maternă, nu însă şi obârşia, s-au împuţinat. Numeric dar şi cultural, căci cineva care îşi uită limba în care i s-a modelat conştiinţa şi sângele, nu excelează în zonele creativităţii şi nu propăşeşte numeric. În preajma primului război mondial armenii din România au ridicat  o Catedrală în capitala ţării, dar nu una oarecare, ci după toate canoaonele seculare ale artei arhitecturale armeneşti. E un tâlc în asta. E mesajul lor pentru cei ce rămâneau să nu se depărteze şi mai mult de obârşie. În scurt timp catedrala a devenit neîncăpătoare :  veniseră miile de pribegi supravieţuitori ai genocidului de la începutul secolului, cel care prin nepedepsirea lui a deschis drum larg acestei crime internaţionale, tot secolul XX fiind marcat de aceste genocide din care Şoahul a fost cel mai teribil. Credinţa era singura lor speranţă şi salvare, aici se regăseau armenii  în substanţa fiinţei lor naţionale, cea la care atentaseră  cei care i-au exilat din patrie. Aici, între zidurile nou ziditei catedrale îşi regăseau pribegii patria pierdută.

Sute de copii, de pe tot cuprinsul Armeniei de Vest, acum sub ocupaţie, erau destinaţi, paralel cu învăţarea unei alte limbi ale ţărmului pe care debarcaseră, să o uite, treptat, pe cea maternă. Dar iată, în 1924  este clădită o şcoală cu grădiniţă, patru clase primare şi trei gimnaziale, după legea timpului. Sute de elevi au luat învăţătură în limba armeană de la cei 16  profesori în noua şcoală, condusă şi administrată de un Comitet Şcolar independent care obţinea fondurile, făcea angajările, fixa salariile etc. neavând de dat nimănui socoteală. Era o şcoală particulară. Absolvenţii erau în stare să urmărească presa armeană din România, iar unii chiar să colaboreze la ea. O bătălie fusese câştigată. Nu însă şi războiul care în lupta vieţii este continuu.

Şi iată că  nergahtul şi fuga de rânduielile comuniste, ostile iniţiativei particulare, au rărit rândurile nu doar ale elevilor dar şi ale profesorilor. În preajma anilor 60 şcoala a încetat să existe, chiar sub forma ei de stat, cu ore de predare în armeană.  A urmat un deşert educaţional pentru predarea limbii armene care a durat circa 40 de ani. Aşa au apărut nu numai copii care nu cunoşteau limba maternă, dar şi părinţi care nu o cunoşteau. Ba am întâlnit şi un bunic care nu vorbea armeana, dar, din pruncie îşi mai amintea încă o poezie armenească învăţată la grădiniţă, şi pe aceea a ţinut să o înveţe și nepotul său. Care a recitat-o în prima zi de şcoală. Am fost zguduit, mai ales când mi-au spus că nu cunosc semnificaţia cuvintelor !

Străbătând acest deşert, la care ne-am referit, persoane bine intenţionate au încercat să predea doritorilor ore duminicale de armeană (Anahid Garabedian, Sarkis Selian, Varujan Vosganian). Ei au folosit mai ales manuale de armeană occidentală, excelent editate, la Erevan. Manuale care se trimeteau, şi se mai trimit, în zecile de ţări unde trăiesc armeni. Toate aceste manuale sunt însă destinate copiilor care vorbesc acasă armeana, iar părinţii lor chiar citesc şi deci pot urmării progresele odraslelor lor la şcoală, şi cu timpul să menţină climatul limbii armene fie şi numai în spaţiul domestic.

Dar ce trebuie făcut în cazul în care copiii şi părinţii lor care asemenea bunicului pomenit mai sus, nu cunosc deloc limba maternă ? Manualele de la Erevan sunt mai greu de folosit. După 1989 au fost reluate cursurile, dar sub forma lor duminicală cu manualele ce se găseau. Doamna prof. Blănaru şi-a dat seama repede ce lipsea copiilor cursanţi. Un manual care să continue să le explice materia şi în lipsa profesorului. Şi aşa a apărut ideea manualului de limba armeană pentru copii românofoni. Manualul a fost elaborat  de D-na Ulnia Maganian-Blănaru şi a fost tipărit de Editura Didactică şi Pedagogică a Ministerului Învăţământului. Abia acum copiii vor avea manualul care li se potriveşte cel mai  bine. Numai că…

Numai că, aşa cum clădirea Catedralei nu este Catedrală fără preot şi credincioşi, cum şcoala nu e şcoală fără elevi şi profesori, aşa şi acest manual nedifuzat cât mai curând, nu-şi va atinge scopul. Este limpede ce e de făcut. Propagarea lui repetată prin presa noastră scrisă şi pe net. Trimiterea la filiale şi la cererile individuale din ţară a numărului cerut de manuale. Ar fi benefic să se repete lansarea şi la Constanţa.

Dacă nu mă înşel iniţial manualul trebuia să fie însoţit de un DVD. Nu e prea târziu să elaborăm unul, în care să se vadă cum se trasează literele, cum se pronunţă şi exemple de cuvinte ce le conţin cu pronunţarea lor. Tot acolo mai pot fi incluse cântece, poezii, basme citite dar însoţite şi de text etc.

Şi nu în ultimul rând, iniţiativa Dl. Varujan Pambuccian, de a introduce învăţământul la distanţă nu trebuie să rămână în mijlocul drumului. Probele au reuşit pe deplin. Să trecem la implementarea lui treptată. Acolo unde nevoia este mai mare. Școala Kesimian avea internat unde locuiau în timpul anului şcolar zeci de elevi din provincie, din Bârlad, Craiova, Turnu Severin, Piatra Neamţ etc. Cu acest sistem de la distanţă internatul nu mai e necesar.

Iar acum avem şi acest minunat manual.

Şah şi mat!

A.SAHAGHIAN

by Redactor