CASSANDRA CORBU | Genocidul armean: trei întrebări de natură etică

Cassandra Corbu s-a născut în 1999 la Iași și în prezent studiază în cadrul Departamentului de Literatură Comparată al Facultății de Litere din Cluj-Napoca, condus de Ruxandra Cesereanu. Este interesată de poezia contemporană și de studii ecopoetice. A publicat recenzii de carte în revista Steaua și a apărut cu poeme în Echinox, Zon@ literară și pe Poetic Stand.

Genocidul armean: trei întrebări de natură etică

Început în mod oficial la 24 aprilie 1915, genocidul armean reprezintă un fenomen și eveniment istoric ce trasează liniile cruzimilor și violențelor din secolul al XX-lea prin tacticile sale de dezumanizare, mecanismele de umilire și tortură, concretizându-se printr-un sistem abuziv de opresiune împotriva minorității armene din Turcia. Aghed sau Yeghern, după cum este numit de către armeni, pe lângă efectele sale la nivelul unei Istorii Mari, constituie cel mai puternic fond traumatic pentru minoritatea armeană, ceea ce este dovedit de mărturiile rămase de la supraviețuitorii rămași – copii sau foarte tineri în anii deportărilor. Astfel, consider că genocidul armean ar trebui contemplat nu doar ca eveniment istoric, ci ca sumă de tragedii individuale și comunitare, de istorii personale crunte, extrem traumatice, aproape inimaginabile: în acest mod, victimelor le este redată, cel puțin simbolic, identitatea și, mai ales, umanitatea și demnitatea, iar fețele violenței prind o mult mai mare și cutremurătoare concretețe, ce se desprinde de ceea ce am putea numi o statistică a morții.

Prima întrebare pe care ne-o punem este, în mod aproape natural, cum se poate ajunge la un astfel de nivel de instituționalizare și de validare a torturii și a uciderii nejustificate în cazul genocidului armean (model care va fi împrumutat și reprodus și de alte sisteme totalitare din secolul XX, Holocaustul fiind exemplul cel mai apropiat). Desigur, contextul istoric explică – cel puțin parțial – fundamentele ideologice și credințele inoculate care duc la o aproape completă relație de complicitate între organele de opresiune ale statului și populația turcă și curdă, cu scopul de a „stârpi” minoritatea armeană. Atacuri împotriva armenilor existaseră deja în secolul anterior, iar ideea conform căreia populația non-musulmană de pe teritoriul Turciei ar fi o tarare purismului religios și, implicit, social, existau deja și fuseseră induse cetățenilor și de unele regimuri predecesoare momentului 1915.

Venirea la putere a Partitului Tinerilor Turci reprezintă exacerbarea unui panturcism deja existent: se produce o trecere la nivel ideologic și de imaginar dinspre o orientare către societate la o orientare către națiune. Deși în anii Imperiului armenii constituiau tot o categorie lipsită de unele drepturi sau oportunități de ascensiune socială – sub etichete sociale ca dhimmi (care îi încadra între comunitățile non-musulmane aflate sub protecția unui stat musulman) sau reaya (categorie de persoane care, indiferent de religie, nu puteau participa la apartul de stat) – acestora le era oferită o oarecare stabilitate socială și erau integrați în societatea turcă tocmai prin stratificare socială, afirmă Stephan Astourian în articolul său „The Armenian Genocide: An Interpretation” (în The History Teacher, 1990, Vol. 23, No. 2 (Feb., 1990), pp. 111-160). Afirmarea tot mai ferventă în spațiul turcesc a ideologiilor naționaliste face ca minoritatea armenilor să fie privită tot mai mult ca alteritate conotată negativ, încărcată de sensurile unei „peste” sociale.

Ca mici producători, comercianți, artiști și intelectuali, armenii ajung să reprezinte în imaginarul colectiv exponenți ai unui trai cosmopolit, cu mici nuanțe capitaliste, fapt ce deranjează în mod clar discursul panturcist – tocmai de aceea armenilor li se vor confisca averile, terenurile și casele, vor fi prădați, iar toate acestea vor intra în posesia statului turc și redistribuite uneori către cetățenii musulmani. Drumul deportării devine pentru comunitățile armene un drum al morți și un drum al deposedării ostentative și perverse de bunuri: acestora li se cer uneori sume de bani în schimbul unei aparente „protecții” sau „cruțări” din partea curzilor sau a funcționarilor din diverse orașe și provincii, le sunt luate până și hainele, mergând dezbrăcați zi și noapte, iar unele mărturii vorbesc despre arderea victimelor și cernerea ulterioară a cenușii în căutarea de aur topit.

La nivel mai amplu, minoritatea armenilor este utilizată în economia ideologiei naționaliste ca imagine a răului pe post de țap ispășitor: vocile naționaliste construiesc în spațiul turc ceea ce Israel Charmy numește un „viitor ușor de obținut”, adică o fantasmă idealizată a națiunii turce, musulmane, puriste. Totuși, pentru a oferi concretețe și validitate unei astfel de viziuni iluzorii care să miște mase și să antreneze populația, este nevoie de stabilirea unei instanțe antagonice în cadrul narațiunii prospective. În cazul momentului 1915, acesta a fost minoritatea armeană. Astfel, contextul și hotărârile Comitetului pentru Uniune și Progres validează acest sistem de raportare socială bazat pe violență și oferă libertate absolută de brutalizare, dezumanizare, umilire, ucidere. Armenii devin în spațiul turc vinovați fără vină, subiecți aduși la stadiu de animal de povară și deposedați de identitate, alterități către care este acum valid să fie orientată defularea odioasă și inimaginabilă de violență reprimată.

O a doua întrebare care apare ține de aplicarea propriu-zisă și este orientată tocmai spre acea vizualizare a evenimentului prin istoriile individuale: cât de departe poate merge ființa umană într-o luptă oarbă împotriva ființei umane? Cât de departe pot merge răul făcut de om și imaginația violentă a acestuia? Mărturiile rămase în urma supraviețuitorilor genocidului armean început în 1915 vorbesc despre fapte de un macabru ce pare aproape ireal: îndepărtarea bărbațiilor de familiile lor prin înrolări fictive în armată, violuri și pervesiuni crunte, tortură prin smulgerea unghiilor și a pielii, ucideri gratuite – copii și prunci, tineri, femei însărcinate, mame, bătrâni, bolnavi –, înecarea forțată în Marea Neagră sau în râul Eufrat, înfometare care duce la boli chinuitoare, experimente medicale realizate pe deținuți armeni, drumuri interminabile parcurse prin deșert fără apă, mâncare sau haine, masacre sălbatice și cadavre abandonate la voia întâmplării, arderea de viu, închisori coșmărești.

Fiecare mărturie depusă reprezintă, în fapt, și o contemplare a apogeurilor la care ajunge creativitatea umană în contextul în care îi este permisă orice formă de violență, oricât de cruntă. Genocidul armean stă ca exemplu pentru o astfel de situație, în care un sistem de opresiune oferă libertate absolută de schingiuire și de tortură organelor sale: astfel, fiecare actant, oricât de umil, la procesul de extincție al unui grup social își creează propriul univers de cruzime, iar suprapunerea dintre mai multe astfel de universuri face să concluzionăm că umanitatea este capabilă – mai ales când este supusă la acțiuni puternice de propagandă și de manipulare precum în cazul genocidului armean – de un rău nelimitat în modurile sale de concretizare. În momentul în care violența este validată și acceptată de un sistem statal, politic, etc., individul se află în fața alegerii de a acționa sau de a rămâne cel puțin pasiv. Mărturiile supraviețuitorilor genocidului armean arată faptul că cei mai mulți indivizi pierd șansa de a-și păstra umanitatea și empatia, lăsându-și liberă acea imaginație a violenței și punând în practică aceste fantezii ale cruzimii.

Un fenomen de acest tip presupune, în fapt, pierderea umanității de către ambele părți: atât cel ce domină, cât și cel care este dominat ajung, în mod inconșient, să ia parte la un mecanism de dizolvare a limitelor dintre instinct și conștiință, din care doar interesele de natură politică sau ideologică rămân intacte, fiind sau nu atinse. Astfel, cel care comite crima sau violențele este supus unei îndoctrinări care îl conduce la un proces de auto-disoluție a propriei umanități prin brutalizarea altor ființe umane, prin participarea la aducerea lor la stadiul de animale de povară sau de „cadavre vii”; cel violentizat trece, prin acea suprapunere de universuri creative ale violenței, prin umiliri repetate, realizate în moduri perverse, este privat de mâncare, apă, haine și orice alte necesități de bază, este bătut și lovit fără explicații, toate acestea aducându-l la stadiul animalic, instictual, la abjecție. Când acest proces îi aduce plăcere sau satisfacție celui ce domină și violentizează, orice formă de mântuire devine imposibilă pentru acesta.

Mai mult decât atât, cea mai simbolică și puternică deposedare de propria umanitate în cazul genocidului armean vine dinspre anularea oricărei forme de speranță. Speranța salvării, a drumului dus la final către o zonă sigură, a reîntâlnirii cu membrii pierduți ai familiei, a mamelor pentru copiii lor, a somnului sau a odihnei în cel mai simplu mod sunt anihilate de sistemul instituit pentru exterminarea în masă a populației armene. Neputința aceasta absolută de a riposta și de a se apăra este pasul suprem către distrugerea oricărei forme de demnitate și, odată cu ea, a umanității. Această imposibilitate de acțiune este esențializată cel mai bine în mărturia lui Annig Vartanian: „Conştiinţa slăbiciunii noastre ne zdrobea. Această lipsă de putere ducea la moarte certă un popor care gîndise pentru a crea, dar niciodată pentru a-şi făuri ar- mele necesare apărării sale.”

Priviți ca o comunitate-parazit, inferioară și care merită să fie ucisă în masă, armenii deportați ajung în stadiul de muribunzi vii – goliți de sens prin traumă și durere, tratați în moduri grotești și de o cruzime inimaginabilă, aceștia își continuă drumul deportării până la epuizare, până la momentul în care sunt uciși gratuit, stupid sau până în momentul în care o urmă de demnitate rămasă îi împinge la sinucidere.

O altă întrebare la care m-aș opri este ce îi rămîne de făcut individului de astăzi în contemplarea unui eveniment precum genocidul armean. Cu alte cuvinte, ce mai reprezintă doliul într-o astfel de situație? Aș începe prin a afirma faptul că sistemul de extincție instituit împotriva armenilor le-a luat până și dreptul la doliu, la a-și înmormânta, jeli și comemora morții. Cazul genocidului armean este un exemplu în care istoria trebuie privită ca ansamblu de istorii personale, de tragedii individuale: în acest fel, fiecare victimă este percepută ca o viață pierdută și nu ca un număr în cadrul a ceea ce am numit anterior o statistică a morții.

Astăzi ne rămâne să îndeplinim noi doliul care nu s-a putut săvârși și aceasta se poate concretiza în două moduri – prin doliu interior și prin doliu activ. Simpla citire a relatărilor supraviețuitorilor genocidului armean cere tăcere, cere măcar un moment în care mintea să se oprească și să încerce să cuprindă durerea acestor victime ce depun mărturie și să imagineze amploarea violențelor; însă, acea tăcere face loc tocmai doliului care nu s-a ținut, pomenirii în mod simbolic a celor care au fost uciși fără vină și abandonați în moarte. Doliul activ este ieșirea din interioritate și împărtășirea durerii și a amintirii cu alții, în așa fel încât comemorarea să fie una și mai puternică și însemnată; doliul activ e acțiunea colectivă de care umanitatea are nevoie pentru a nu mai repeta greșelile, violențele, masacrele istoriei. Astfel, exemplul genocidului armean rămâne un spațiu interior și de acțiune al doliului perpetuu, prin care se întrevăd multe dintre cruzimile secolului al XX-lea și prin care ar trebui privite și realitățile secolului prezent.

by Redactor