Redactor

Cărţi noi | „LUNA  ROŞIE” de Sevag Hagop Hairabetian

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

          Numele lui Sevag Hagop Hairabetian este cunoscut cititorilor editurii”Ararat” căci, în afară de rarele sale colaborări la revista noastră, în perioada 2006-2016, a mai publicat şi cărţi.

          O viaţă întreagă a activat ca ofiţer în Ministerul Afacerilor Interne, după care s-a pensionat, iar până la anii senectuţii,  a avut timp să semneze şi şapte cărţi cu amintiri, fie din viaţa de bucureştean, fie din activitatea profesională, cărţile sale apărând şi la alte edituri.

          Cum în ultima vreme, domnul Hairabetian a trăit mai retras, fie dn cauza anilor care s-au acumulat, fie din cauza unor suferinţe fizice, la care s-au adăugat şi aceşti ultimi doi ani de pandemie, domnia sa a avut timp să mediteze la trecutul familiei sale, atât de asemănător cu cel al multora dintre familiile noastre.

            Şi, cum se spune că pentru oamenii în vârstă, amintirile copilăriei rămân cel mai puternic impregnate în memorie, a avut timp nu numai să mediteze la ele, ci să le şi aştearnă pe hârtie. Astfel, a rezultat o cărticică (96 pagini, cu ilustraţii), intitulată „Luna Roşie” şi publicată la editura „Universul Academic”, apărută în ultimele zile ale anului 2021.

          Aşa cum în „Cartea şoaptelor”, scriitorul Varujan Vosganian a scris că majoritatea evenimentelor evocate în romanul său le datorează bunicului  patern Garabet şi altor bătrâni ai copilăriei sale din Focşani, aşa şi întâmplările tragice, evocate de Sevag Hagop Hairabetian, sunt datorate povestirilor bunicului său matern –  tot Garabet – şi unuia dintre unchi, în copilăria petrecută la Iaşi.

          Numai că în „Luna Roşie” (voi explica de ce acest titlu), autorul a fost urmărit toată viaţa de povestea atât de dramatică, cu un final fericit, a marii familii a bunicului Garabet, un armean bogat dintr-un târg de lângă Cezareea Capadociei (azi cunoscutul oraş Kayseri; şi care armean nu ştie de faimoasa „pastramă de Kayseri” ?). Bunicul Garabet era fabricant de mezeluri (inclusiv de pastramă), care se vindeau în întreg Imperiul Otoman. Şi toate acestea în condiţiile în care, în zona respectivă, totul era primitiv – nu existau electricitate, apă curentă, telefonie, iar căile ferate – izolate şi sărăcăcioase. Dar datorită acestui armean întreprinzător, bun organizator şi negustor, afacerea era prosperă, iar familia ducea o viaţă îndestulată.

          Dar a intervenit anul 1915, cu întreaga lui cohortă de drame şi tragedii ale populaţiei armene, cea mai numeroasă dintre cele creştine – căreia i s-a destinat eliminarea. Cum ? Se ştie: prin masive  deportări, mai ales, ale femeilor, copiilor şi bătrânilor spre deşertul Mesopotamiei, cât şi prin împuşcarea bărbaţilor sau trimiterea lor în lagăre de construire a căii ferate Berlin-Bagdad (via Constantinopol*),  cu sprijin german.

          Din fericire, datorită faptului că bunicul Garabet a aflat din vreme despre ordinul de deportare, fiind în relaţii bune cu şefii jandarmilor din zonă şi cu subalternii lor, plătind scump posibilitatea de a scăpa, şi-a cumpărat „fuga” întregii familii în condiţii de siguranţă, luând împreună numai aur şi hrană pentru drum, până să ajungă la Marea Neagră.

          Şi acum, de ce „Luna Roşie”? Pentru că, pe drumul lungului exod al familiei, pe cer se înălţa o lună plină şi roşie, la care bunica şi-a exprimat temerea că prevesteşte „sânge şi moarte”, aducându-şi aminte de masacrarea armenilor din Adana în 1909.

          La adăpostul unor căruţe, încărcate cu membrii familiei (inclusiv un preot, un medic) şi cele neceesare, păziţi de tineri ai lor, deghizaţi în „jandarmi”, cu toţii aveau să fie martori ai unor scene zguduitoare, asistând la crime şi nelegiuiri, răzbunându-le pe unele sau, după trecerea asasinilor (kurzi sau bandiţi eliberaţi din închisori), preotul înmorântându-i creştineşte pe cei ucişi – bărbaţi, femei, copii.

          În cele din urmă, „fugarii bunicului” reuşesc să ajungă într-un mic port la Marea Neagră,  şi cu ajutorul unei mici corăbii, contra 50 de galbeni „zornăitori” şi arme (fără cartuşe), pornesc pe mare. Sunt reperaţi de un vas de război rusesc, cu ajutorul căruia ajung în portul Constanţa. Autorul semnalează: „În România se ştia despre masacrele armenilor şi primirea de către autorităţile române a fost extraordinară, nici nu le venea să creadă alor mei că poate exista o asemenea ţară şi un asemenea popor ospitalier, aflat în prag de război…”

          Odată ajunşi în România, unii din familie au trecut în Cadrilater, alţii s-au dus la Brăila, iar bunicul, cu ce trei fii şi o fiică (viitoare mamă a autorului), s-a instalat la Iaşi, unde a deschis un magazin de cafea şi delicatese orientale.

          Unii din noile generaţii de bărbaţi au slujit în armata română, „implicându-se plenar în viaţa patriei adoptive.”

          Aş vrea să atrag atenţia cititorilor că această carte face parte din seria de cărţi şi reportaje cu evocări ale supravieţuitorilor Genocidului Armean, apărute în ultimele zeci de ani pe mapamond, fiecare dintre ele adăugând un plus de informaţie despre cele petrecute la începutul secolului al XX-lea.

          Este o carte care se citeşte uşor – cel mult în 2-3 ore – în plus, ea prezentând datini, obiceiuri, norme morale , credinţa în Dumnezeu în familiile de armeni. Ea rămâne, la rândul ei în memoria cititorilor, ca un „memento”.

 Madeleine KARACAŞIAN

* Constantinopol = Autorul foloseşte actualul nume al oraşului – Istanbul, care a fost adoptat neoficial în 1923 şi oficial la 28 martie 1930.