Mihai Stepan Cazazian

CALENDAR / 120 de ani de la nașterea prof.dr.Grigore Avakian

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Grigore Avakian a fost profesor, arheolog, traducător și publicist. S-a născut la 8 martie 1899 în Cetatea Albă, unde absolvă școala primară și liceul (1919). Licențiat în 1923. În anii 1931-1932 a fost bursier al Școlii române din Roma, Accademia di Romania. A fost conservator al Cetății și Muzeului de Antichități din orașul natal și delegat al Comitetului Monumentelor Istorice. A lucrat o vreme ca profesor de liceu apoi bibliotecar al Academiei Române. A fost doctor în științe istorice. A murit la București pe 28 august 1982.

Din păcate nu am reușit să găsim o fotografie a sa motiv pentru care facem apel la cei care ne pot furniza o imagine cu profesorul și arheologul Grigore Avakian.

Lucrări: Încercare de istorie a armenilor din Cetatea Albă, 1922; Inscripțiile armenești din Cetatea Albă; Știri nouă din Tyros (1925-1931); Săpăturile de la Cetatea Albă, Chișinău, 1931; Relicvi inediti di monumenti etruschi e romeni, București 1935; Moneta de 250 de lei și problema Stemei României, 1936; Traduceri: Din lirica armeană, în colaborare cu M. Gheorghiu, București 1922; Lev Tolstoi, Cadavrul viu, cu Paul Florențiu, 1923; A. S. Puschin, Boris Godunov, cu G. Dumitriu, 1937.

De pe site-ul literaturasidetentie.ro am extras fragmentul de mai jos care prezintă, o mărturie a regretatului  Mihai Rădulescu legată de întâlnirea sa cu  arheologul Grigore Avakian.

UN ALT AVACHIAN

O dată, pe stradă aş spune, Hrandt Avachian m-a prezentat unui domn scund,
cu o frunte înaltă, preschimbată, cu cât urca spre creştet, în calviţie
lucioasă, de o culoare roşietică datorită razelor de soare, purtător al unui
nas uşor coroiat, cu un permanent zâmbet afabil pe chip, dar şi cu o lumină a
inteligenţei şi entuziasmului ce strălucea, uşor voalat, în acelaşi surâs;
brunet fără exagerare; uşor pickwickian. Era domnul Grigore Avachian. La
întrebarea firesc stârnită, în legătură cu vreo înrudire între dânşii,
nespecificată cu prilejul recomandărilor, tot pictorul mi-a răspuns că numai
potrivirea de nume îi lega. Noua cunoştinţă continua să-şi arate dinţii
strălucitori, amuzată şi cu o condescendenţă binevoitoare, câtuşi de puţin
jignitoare. Am reţinut, din graba celor câteva cuvinte lămuritoare, că era un
profesor din Turnu Severin, fost arheolog (am bănuit că amator, cum fuseseră
mulţi prin oraşele de provincie, înainte de instaurarea regimului comunist,
unii lăsând viitorimii muzee gemând de ploaia cu cioburi dezgropate de
vrednicia lor în zona unde îşi aveau catedra) şi mare specialist în grădinărit,
chiar creator de soiuri noi, apreciate şi de forurile de conducere ale
agronomiei. Străinul asculta, distrat, însă nu de tot; cu coada urechii urmărea
cele împărtăşite despre el şi, ajungând maestrul la legăturile sale cu
vegetalele, îl întrerupse pentru a povesti cu înfocare ce succes moral avea în
rândurile tineretului şcolar care-i urmărea cu interes experimentele şi învăţa
de la el să intervină în natura plantelor şi să o modifice. Faptul că abia aici
se amestecase în explicaţiile ce mi se dădeau îmi susţinu convingerea că
arheologia fusese un capriciu în existenţa sa şi că adevărata-i chemare era
horticultura; ceea ce-mi întări părerea că disciplina predată ca profesor
trebuia să fi fost şi ea legată de muncile câmpului. Nici prin gând nu mi-ar fi
trecut că aveam în faţă un istoric, cu atât mai mult cu cât a specificat, în
treacăt, că dispreţul inspectorilor de două parale din târgurile danubiene îl
mutase de la o specialitate la alta, în bătaie de joc, trecând nefericitul
dascăl prin mai toate materiile de învăţământ, într-o neaşteptată reeducare a
belferului. În acelaşi timp, parcă reţin că atunci când îi strângeam mâna, i se
recunoscuseră calităţile speciale şi era profesor emerit, dacă nu cumva îi
acord eu acest titlu, pentru a pansa rănile muşcate în carnea sa de istoria
necruţătoare.

Şi iată că apar ” Amintirile” lui Constantin C.
Giurescu citate în capitolul precedent. Nu mică mi-a fost surpriza de a-l
întâlni pe prietenul lui Hrandt Avachian în paginile lor, după ce m-am mai
oprit în două-trei rânduri pe stradă, de vorbă cu dumnealui, tot în acea
perioadă de demult.

Dimensiunea spirituală a persoanei era complet alta decât îmi dădusem eu
seama – cum devenisem cam suspicios de când aflasem de contactul său cu zarzavaturile,
cel din urmă scăzându-i mult din stima ce i-o purtasem după prima aruncătură de
ochi. ‘Grişa’, cum îl numea istoricul Bucureştilor, îi fusese coleg de an şi
facultate, din 1919, când s-au înscris ambii în anul întâi. Este citat printre
cei constituind “prima serie de studenţi a României Mari, învăţând
liberi într-o ţară liberă, scăpaţi din strânsoarea pajurilor bicefale din apus
şi răsărit” 
(p.98), ceea ce, stilistic vorbind, sună foarte bine; în
schimb, cronologic, s-a dovedit că “scăparea” de pajura
bicefală de la răsărit nu salvase pentru mult timp din ghearele-i oţelite
intelighenţia basarabeană nimerită în ţara mumă ca la un liman mult dorit.

De acolo aflu o mai adevărată biografie a celui asupra căruia se revărsaseră
scornirile subconştientului meu. Era originar din Cetatea Albă, unde a făcut şi
săpături. Acestea, mai importante, le-a desfăşurat şi în judeţul Tulcea, la
Enisala, cetatea bizantină trecută în mâinile românilor lui Mircea cel Bătrân
şi pe urmă ale turcilor. Din pământul de sub ea, Grigore Avachian (apare şi cu
această a doua ortografiere a numelui) a adus la lumină fragmente de ceramică
bizantină, datând din veacurile XIII-XIV, “cu smalţ galben şi verde,
cu ornamente florale şi cu reprezentări de păsări şi diferite alte
motive” 
(p.280), ca şi “două tezaure de monede vechi
româneşti, din secolul al XIV-lea, şi anume unul muntean, cu piese de argint de
la Vladislav I (Vlaicu Vodă) şi Radu I, celălalt moldovean, tot cu piese de
argint, dar de la Petru al Muşatei. Ambele tezaure fac dovada vieţii comerciale
intense din Dobrogea şi a circulaţiei monedelor româneşti în această ţară
dintre Dunăre şi Mare” 
(ibidem). Acele ruine, de la înălţimea cărora
surprinzi o panoramă de o lărgime şi de o adâncime unice, când le-am examinat
dimpreună cu un medicinist maltez şi cu soţia sa bretonă, mi s-au impus
conştiinţei ca neîndoielnic antice, rămase dintr-o cetate menită a priveghea
comerţul cetăţilor Eladei. Aflând că un arheolog le dovedise numai bizantine,
l-am dispreţuit în sinea mea, fără a-i verifica afirmaţiile, socotindu-l un
grăbit, un obsedat de chestiunile urmărite de el o viaţă întreagă; ce mai, eram
certat bine cu omul de ştiinţă necunoscut mie. Când am aflat că îl cunoşteam,
că se ascundea în persoana lui Grigore Avachian, m-a ruşinat dezamăgirea
inculturii mele, provocată de el, şi nu-mi iert nici astăzi vanitatea
îndemnându-mă a mă amesteca în treburi unde pregătirea îmi interzicea a călca.

Nu numai dragostea lui de studiu l-a impus de la început atenţiei lui
Constantin C. Giurescu, colegul său, ci, mai ales, acesta a fost fascinat de
multiplele lui înzestrări native, ce acopereau o gamă largă şi variată, de la
darul de a picta, până la cel util foarte de a pingeli încălţămintea sau de a o
repara altcum, de a tunde sau a rade. Va să zică, între aceste din urmă
aplecări practice avea să se înscrie şi pasiunea sa de grădinar, de mai târziu.

Revenind la săpăturile de la Enisala, trebuie menţionat meritul amicului
domniei sale, Constantin Giurescu, în implicarea lui Grigore Avachian. Cel
dintâi citat a fost numit, la propunerea lui Armand Călinescu, “rezident regal”
al ţinutului Dunărea de Jos, înlocuindu-l pe Victor Cădere, plecat ambasador –
funcţia de rezident o echivala pe aceea a unui subsecretar de stat. În această
calitate, recent numitul a inclus în buget şi o sumă foarte importantă pentru
săpăturile arheologice de la care aştepta completări notabile ale
cunoştinţelor. În termenii de astăzi, i-a sponsorizat pe Gheorghe Ştefan,
Grigore Avachian, Emil Coliu, Radu Vulpe şi Scarlat Lambrino. Frumoasă
societate şi de elită, constat cu amărăciune pentru lipsa mea de intuiţie
dovedită cu prilejul cunoaşterii profesorului Grigore Avachian!

Sunt fericit că măcar acum bag de seamă cu ce om deosebit, pe lângă
ceilalţi, mi-a prilejuit Hrandt Avachian să stau de vorbă. Numai a mea a fost
greşeala de a nu fi cultivat această nouă relaţie ce putea deveni o fructuoasă,
din punct de vedere formativ şi informativ, prietenie. Dacă m-aş fi arătat mai
atent faţă de calităţile celor cu care aveam de-a face întâmplător.