Cãlãtorie atemporalã în lumea carţilor

Despre romanul “De unde pânã unde – Destinul unei vieţi” a autorului Hraça Kîrmîziyan (Anuşavan)

Am citit pe nerãsuflate cartea, iniţial am gândit s-o încep într-o zi de vineri, astfel încât s-o termin pânã duminicã. Eh, am început-o vineri şi pânã în orele douã ale zilei de sâmbãtã, devreme, în zori, am isprãvit cartea, aşadar dorinţa ta, Anouche, de a ţine cititorul captiv în poveste, a funcţionat grozav. Şi, aşa cum a funcţionat în cazul meu, va funcţiona şi în cazul altora.

Ȋntotdeuna (special folosesc forma arhaicã a cuvâtului, în memoria bunului meu profesor de limba şi literatura românã, domnul Lungu), m-am lãsat dusã de valul lecturii, iar dacã ochii mi-au rãmas deschişi, şi mintea fascinatã, am dus-o pânã la capãt. Ȋţi rãmâne un “gust” nostalgic, de lume bunã (bitter-sweet aching), de evenimente întinse de-a lungul unei vieţi cu adevarat plinã, ca şi cum singura convingere este datã de faptul cã fiecare zi meritã trãitã, pentru cã n-ai de unde sã ştii dacã nu cumva e ultima. Pare cã funcţioneazã perfect în destinele voastre. Ȋntotdeuna am crezut despre voi cã în fiecare zi aţi fãcut ceva nou, aţi învãţat ceva altfel, aţi construit ceva diferit, nelãsând viaţa sã curgã pur şi simplu. Noi, restul, ne mai tragem sufletul, voi însã, păreţi neobosiţi. Aşa este scrisã cartea, într-un ritm alert, ca dintr-o suflare, ca şi cum n-ar fi trebuit sã uiţi pe careva important, care ţi-a marcat drumul, existenţa. Scrisã curat, cursiv, în cuvinte bine alese, astfel încât ajungi sã simţi gustul mâncãrii orientale combinate cu mãiestrie cu gustul rafinat al bucãtãriei franceze servitã în localul Yan’s, sau mâncãrurile orientale ale mamei, pe când luai prânzul cu domnia sa. Voinţa ei de fier, în a-şi îngriji soţul întâi şi copiii mai apoi, în ciuda vremurilor potrivnice. Am întâlnit în carte personaje puternice descrise în puţine cuvinte; imaginea am construit-o dupã faptele lor, dupã curajul şi caracterul lor bine format.  

Oameni care nu s-au dat bãtuţi în faţa vicisitudinor vremii; când aceasta i-a lovit, s-au ridicat mai dârzi şi mai determinaţi ca oricând. Pentru cei tineri, aceasta este o mare lecţie de viaţã, pentru aceia care au dorinţa de-a izbândi şi de-a nu face degeaba umbrã pãmântului. Nu ţine de orânduire şi oportunitãţi, doar munca constantã întãreşte trupul şi mintea şi, pânã la urmã, fiecãruia, calea i se va arãta. Se demonstreazã încã o datã cã nu avuţia materialã conteazã, ci oamenii cumsecade pe care-i întâlnim aici, pe Pamânt, sau acei îngeri despre care tu tot vorbeşti, mânaţi de credinţã, fiecare cu definiţia proprie a credinţei în ceva mai presus de sine, care ne ghideazã şi ne ajutã în situaţiile cele mai dificile şi aparent, fãrã soluţie.

Plac gândului, ochiului şi inimii descrierile ample ale oraşelor, ale locurilor şi ale oamenilor întâlniţi, pentru cã, aşa cum tu/voi nu aparţineţi unei singure naţii, nici aceastã carte nu aparţine unui singur popor, aşadar cititorul, oricare ar fi acela, trebuie sã ştie şi sã înţeleagã de ce este purtat pe strãzile ascunse şi pustii în timpul tãu de tânãr îndrãgostit, apoi purtat în lungile cãlãtorii pe când lucrai în “echipa Catala” de la Thomson, sau, pe când ai tras o fugã la Afyion sã vezi cum se prelucreazã marmura pentru Mausoleul Balian. Descrierea lungului drum de la Bucureşti pânã la Suceava, trecând prin Valea Prahovei cu minunãţiile ei, mai apoi pe la Cheile Bicazului traversând munţii, toate acele minunãţii, obiceiurile şi tradiţiile armeneşti în ceea ce priveşte probabil cea mai mare sãrbãtoare religioasã a armenilor din România, pelerinajul la Hagigadar. Viaţa este construitã din multe momente fericite, dacã te mulţumeşti cu puţin, pentru cã tot ea, viaţa, îţi scoate în cale momente fericite prin oamenii destinaţi şi locuri nemaipomenite. Aşa este aceastã cãlãtorie spiritualã, a imaginaţiei şi-a gândului pentru cititor. Ȋn urma scrisului curat, te trezeşti cã plângi şi râzi. Chiar dacã aceastã carte este scrisã într-un ton jovial, deschis şi clar, autorul foloseşte un ton foarte serios, chiar ceremonios uneori, pentru cã dacã nu-ţi iei viaţa în serios, te ia ea pe tine. Momentele hazlii, de situaţie, te fac sã zâmbeşti, închipuindu-ţi oamenii, dându-le chip şi culoare în obraji. Vezi, simţi strãzile Erevanului, cu clãdirile sale roşii din tuf, simţi vibratia strãzilor Parisului de altãdatã şi auzi în urechi baladele vechi, armeneşti. Aproape cã simţi apa, pe când traversai Bosforul, şi-ţi poţi închipui lesne cum arãta lumea acelor vremuri.

Nu este destinul unei vieţi numai, personajele principale nefiind doar voi, fraţii, aş spune cã mai degrabã este destinul unei familii armeneşti, care a muncit din ziua în care a deschis ochii şi pânã i-a închis, departe de-a se fi terminat povestea, care merge mai departe, dincolo de oameni, împlinindu-şi destinul, cel hãrãzit de Sus. Ȋncă un punct în care destinul Kîrmîziyenilor se aseamanã cu cel al Balienilor, o altfel de dinastie. Aşa cum ai simţit cã familia Balian meritã a fi cunoscutã, aceastã carte-simbol, era necesarã pentru a întregi imaginea asupra a cine sunteţi voi, familia Kîrmîziyan. Orice scriere, în orice publicaţie, oricat de sonorã ar fi fost ea, devenea necuprizãtoare, o astfel de lucrare devine de netãgãduit, manifest al propriei vieţi.

O lectură superbã şi-un mod atât de plãcut şi de folositor de-a petrece timpul în compania unor oameni cu adevãrat deosebiţi. Eu, cititorul, vã mulţumesc pentru aceastã călătorie atemporalã.

“VARŢKERNIT GADAR”

Text şi fotografii

de Maria ERZIAN

by Redactor