Mihai Stepan Cazazian

BUCUREȘTI / Femeile și copiii armeni, jertfe ale genocidului, au fost comemorați la evenimentul ”Femeile și genocidul în Europa Centrală și Orientală” organizat de Centrul Regional de Francofonie

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Sacrilegiile umanității nu vor putea fi înțelese niciodată. ”Cum pot rasele celei mai evoluate specii să-și ucidă semenii, cu sânge rece ?” a fost întrebarea rămasă fără răspuns până la sfârșitul evenimentului organizat pentru a comemora milioanele de femei ucise în ultimul secol în întreaga Europă.

Pentru că în 2019, Rwanda a marcat 25 ani de la genocidul în care au pierit peste 1 milion de victime în doar câteva luni, Louise Mushikiwabo Secretar General al Francofoniei, de origine rwandeză, a propus organizarea în întreaga Europă a unor întâlniri academice prin care să fie comemorate toate genocidele din țările francofone, chiar dacă acestea depășesc spațiul european. România a luat decizia organizării acestui eveniment la începutul lunii decembrie (5 decembrie), concretizat într-o masă rotundă organizată la inițiativa Institutului de Sociologie al Academiei Române, a Centrului Regional de Francofonie și a Organizației Internaționale de Francofonie. Ambasada Franței în România a fost unul dintre principalii finanțatori.

Sociologi de marcă
și cercetătorii din Franța, Rwanda, Armenia, Polonia, Elveția, Bulgaria și
România au prezentat articole deosebit de interesante despre amplul eveniment.

Spre surpriderea
organizatorilor Armenia a fost reprezentată de trei participante: Lusine
Abgarian și Syuzan Torosyan din Armenia, doctorande ale Universității de Stat
pentru Limbi străine și Științe sociale ”V. Brusov” din Erevan și, subsemnata,
Olguța Benescu, cadru didactic universitar colaborator al Facultății de
Asistență Socială și Sociologie din Universitatea București.

          Secțiunea ”Genocidul femeilor din Armenia” a debutat cu o prezentare generală a contextului politic și social în care s-au produs atrocitățile anului 1915, susținută de lectorul universitar Olguța Benescu intitulată ” Deportate … spre exterminare !!! Drama femeilor din Genocidul armean.” Redăm mai jos rezumatul acestei prezentări:

În justificarea “necesității”
exterminării evreimii europene Hitler spunea, atunci când își convingea
acoliții  “Cine-şi mai aminteste azi de
lichidarea armenilor?”

Din
primăvara lui 1915 și până în vara anului viitor armata turcă avea să ucidă în
cele mai groaznice moduri aproximativ 1,5 milioane de armeni, la ordinul
conducătorilor partidului de guvernământ – Comitetul Unirii și Progresului,
mult mai cunoscut sub titulatura ”Tinerii turci.”

Contextul
politic în care Imperiul Otoman avea să devină ”fiara crudă” a istoriei are un
numitor comun cu cel al Tărilor Române. În primăvara lui 1895 se năștea ”planul
comun britanic, francez și rusesc prin care se preconiza regruparea
provinciilor armenești într-o regiune administrativă, eliberarea prizonierilor
politici, repatrierea exilaților și crearea unei comisii de control permanent
pentru supravegherea reformelor” (Selian, S., 1994, p.16) Aceleași puteri, care
au eliberat românii de sub  impunerea
fanariotă a otomanilor, luau decizia subminării imperiului cu ajutorul
armenilor. Decizie fatală pentru populația armenească din regiunile turcești
care avea să marcheze un moment cumplit al istoriei semnat cu sângele a peste
1,5 milioane de armeni.

Din cele peste 1,5 milioane de armeni uciși, mai mult de jumătate erau
femei și copii. Moartea devine în contextul celor două războaie mondiale un
element tragic mai ușor de acceptat, dar modul, cum avea să survină ea, este
imposibil de imaginat : femei însărcinate ale căror pântece au fost tăiate de
vii pentru că ordinul dat urmărea exterminarea nației; copile de 14-16 ani
sacrificate pe cruci din lemn ca un aplomb adus creștinătății și mai ales
Armeniei ca prim popor creștinat; femei mutilate și vândute drept sclave;
bărbați cărora li s-au pus potcoave de cai și au fost obligați să alerge spre
amuzamentul soldaților turci și kurzi.

Printr-un decret de mobilizare generală toți bărbații armeni între 18 și
45 de ani au fost chemați sub arme de armata turcă  (aprox 100 000 de  persoane) 
lăsând astfel fără ocrotire femei, copii, bătrâni… Ce chemați sub arme
au fost rapid dezarmați, repartizați în grupuri mici  …și executați.!

Cei rămași acasă fără protecție, femei, copii, bătrâni bolnavi, au fost
forțați să ia calea deportării, conform unui plan minuțios stabilit, căci se
știau clar datele deportărilor, itinerariilor și ale destinațiilor. Locurile de
popas au fost alese cu mare grijă devenind adevărate capcane unde deportatele
fără apărare urmau să fie atacate. Jafuri, violuri, răpiri, torturi,
crime…  Detașamente ale armatei turce,
trupe de jandarmi, dar și cete de tâlhari, criminali eliberați în închisori și
ocrotiți de autorități forțau populația armeană să-și abandoneze casele, averea,
și să ia calea exodului spre deșerturile Arabiei, spre Siria și spre
Mesopotamia. Caravanele deportaților armeni au devenit jaloane ale Golgotei
armene, drum  sângeros care, pentru cei
mai mulți, era drumul spre moarte.

Sub cadavrul surorii ei mutilate, prefăcîndu-se moartă, Aurora
Mardiganian avea să fie una dintre cele mai cunoscute supraviețuitoare ale
Genocidului armean. A fost martorul morții membrilor familiei sale și a fost
forțată să meargă pe jos peste 1.400 de mile, timp în care a fost răpită și
vândută pe piețele de sclavi din
Anatolia. Reușește să scape la Tiblisi în Georgia și după
numeroase obstacole ajunge în America la New York.

În cartea
ei, supraviețuitoarea face mărturisiri șocante: „Zaptiyeii (un fel de soldați
turci) obligaseră pe mamele celor mai mici prunci să-i abandoneze pe drum.
Mamele au îngrijit  bebelușii  în așteptarea ca ele să traverseze râul, apoi
i-au culcat în rânduri pe malul râului 
și i-au lăsat acolo. Soldații le-au spus că femeile musulmane din satele
învecinate vor duce bebelușii să aibă grijă de ei, dar timp de câteva ore, cât
am putut vedea locul unde au fost lăsați micuții, nimeni nu a venit să-i
ridice. Câteva mame, când și-au dat seama că promișiunea soldaților fusese o
înșelăciune s-au aruncat în apă și au înotat înapoi.
Soldații le-au împușcat în timp ce
se aflau în apă” ( A. Mardiganian, 2014)

Abordată de scenarista Harvey Gates, o tânără, care a ajutat-o să scrie
și să publice o narațiune descrisă ca o memorie intitulată ”
Ravished Armenia” (1918), Aurora Mardiganian devine
supraviețuitoarea ale cărei mărturii au fost transpuse într-un film realizat în
1919, ce nu s-a finalizat, dar ale cărui pelicule au fost montate drept
documentar.

Uneori poveștile par trase la indigo, dar reflectînd asupra realitatii
istorice ne dăm seama că oamenii aceia au suferit împreună o dramă istorică
deneconceput, fiind unii pentru ceilalți singura consolare, în acele momente de
groază.

Aurorei Mardiganian se alătură alte două supraviețuitoare ale
genocidului armean, care s-au refugiat în România din cei peste 10 000[1]
armeni sosiți aici. Coșmarul morții membrilor familiei și perioada sclaviei
este descrisă în interviurile acordate de acestea și de urmașii lor, revistei
Ararat. Elize Zarughian și Satenic Kehaian sunt supraviețuitoare ale unor
vremuri ce sunt acceptate cu greu ca aparținînd realității și istoriei.

Ambele supraviețuitoare au trait până la începutul anilor ´90 și au
reușit să dobândească tăria psihică, necesară relatării macabrităților pe care
le-au trăit sau la care au asistat. ”Întunericul acoperise vârful muntelui. Pe
o stâncă am văzut o fată căzută, cu bagajul pe spate. Era moartă. M-am apropiat
și am văzut că era verișoara mea (fiica surorii mamei), Gaiane. Ne-am făcut
cruce și am plecat mai departe.[…] Pe câmp se vedeau capete tăiate, mâini și
picioare de om, ciopârțite. O duhoare îngrozitoare se simțea peste tot. Apoi am
văzut movile de oameni morți. Erau goi și maltratați.”(E. Zarughian, 2016).
Elize Zarughian asistă cu neputință la uciderea familiei sale și la
împrăștierea copiilor și tinerelor fete prin diferite gospodării ale kurzilor
care le maltratează, le obligă să renunțe la religie și să devină sclave în
casele lor. Reușește să fugă în repetate rânduri, dar este găsită și maltratată
până la tumefierea brațelor. Într-un final se va ascunde într-un orfelinat
împreună cu o verișoară. Va reuși să se căsătorească cu un negustor armean și
va veni în România cu doi frați mai mici pe care îi recuperează de pe străzi,
unde fuseseră abandonați și cerșeau pentru supraviețuire. Din relatările
acestor eroine și din numeroasele manuscrise despre coșmarul armenilor, marcăm
în istorie cel mai sângeros genocid la începutul secolului al XX-lea.

,,În întreaga istorie a rasei umane nu există un episod atât de oribil
ca acesta. Marile masacre și persecuții din trecut par aproape nesemnificative,
când le compari cu suferințele din 1915 ale rasei armene,, (Henry Morgenthau,
Ambasador al SUA în Imperiul Otoman, din volumul ,,Morgenthau Story,, 1919)
” (Olguta
Benescu, lect. univ.)

Ca un preambul materialul scris a
fost urmat de un film documentar în care au fost surprinse imagini ale
genocidului și mărturii despre acesta preluate din arhiva Muzeului Genocidului
Armen din Erevan. Evident, în documentar a fost prezentată și povestea Archalouys-ei
(Aurorei) Mardiganian pregătind astfel oaspeților o familiarizare cu subiectul
pe care tânăra doctorandă Syuzan Torosyan a prezentat-o detaliat prin
videoconferință de la Erevan, despre această eroină.

Intitulat ”Destinul unei armence la răscrucea vremurilor lui 1915” articolul Syuzanei Torosyan a impresionat vizibil publicul. Redăm mai jos rezumatul acestui material :

De
două decenii încoace, munca asiduă de abordare a genocidului a beneficiat de
întrebări reînnoite. Cercetările genocidului armean au analizat violența
specifică împotriva femeilor care sunt victime ale violului, răpirii, sclaviei
sexuale și convertirii forțate la islam.

În timpul genocidului, femeile armene au suferit inuman. Majoritatea au
fost abuzate sexual. Practicând violul în ochi și în văzul tuturor, în biserici
și în prezența familiilor lor, nu doar femeile și copiii sunt dezumanizați, ci
și familiile și grupurile comunitare.

Archalouys (Aurora) Mardiganian

„Armenia răvășită” – primul film de la Hollywood despre genocidul armean
bazat pe memoriile unui supraviețuitoare armence, Aurora (Archalouys)
Mardiganian este mărturie personală despre crima și viol brutal al poporului
armean perpetuat de Imperiul Otoman între 1915 și 1918. O fată de 14 ani,
Archalouys (Aurora) Mardiganian, își pierde părinții și rudele, ucise în fața
ochilor de jandarmii care fac parte din escorta convoiului . După ce a suferit
tot felul de insulte și violență din partea oficialilor turci și a liderilor clanului
kurd și a sfârșit în haremul unui anume Kemal Effendi, Archalouys a reușit să
scape aruncându-se în Eufrat, dar este capturată și ajunge în mâinile
comercianților de sclavi kurzi. Din nou Archalouys a reușit să scape. După
lungi rătăciri, în primăvara lui 1917 a ajuns în orașul Erzeroum ocupat de
armata rusă. Mulțumită Comitetului de Ajutor American Armeno-Sirian, Archalouys
o trimite la Sankt Petersburg de unde emigrează în Statele Unite în noiembrie
1917.

Memoriile „Violența armată” ale lui Mardiganian, cunoscute și sub numele
de „Sufletele la licitație”, au fost publicate pentru prima dată în 1918, la
scurt timp după sosirea ei în Statele Unite. Filmul a fost produs în 1919. Atât
cartea, cât și filmul au impresionat Occidentul.

La 7 decembrie 1929, la vârsta de 28 de ani, Archalouys s-a căsătorit cu
Martin Hovanian, un refugiat armean în timpul emigrării în Statele Unite. În
1931 ea a născut pe unicul său fiu Michael Sedal Hovanian. Însă viața ei de
familie este un eșec și după moartea soțului ei, legăturile se rup între fiu și
mama sa, care rămâne singură. Ea își încheie viața la Spitalul Armenesc din
California și moare în singurătate pe 6 februarie 1994, la vârsta de 93 de ani.

În numele supraviețuitorilor genocidului armean și în semn de recunoștință
salvatorilor lor, un primitor al Premiului Aurora, unul dintre programele
inițiativei umanitare, este onorat în fiecare an între 2015 și 2023 (în memoria
celor opt ani ai genocidului armean 1915-1923) Cu un premiu de un milion de
dolari, laureatul are o oportunitate unică de a continua ciclul donațiilor și
de a sprijini organizațiile care au inspirat acțiunea sa umanitară
.” (Syuzan
Torosyan, doctorand)

Ultimul material al secțiunii despre Armenia a fost prezentat de Lusine Abgarian venită special de la Erevan pentru a detalia poveștile din jurul a trei cărți, trei romane, reprezentative pentru literatura armenescă, în care  este evocată imaginea bunicii armence. Una dintre scriitoare este chiar verișoara Lusinei. Pe margina materialului său, în cadrul conferinței s-a pornit discuții foarte interesante în care tânăra doctorandă a fost invitată să explice semnificația cuvântului ”MAIRYG” în cultura armenescă, devenit un concept de evidențiază cultul feminității pentru acest popor atât de încercat.

 Redam mai jos un fragment din prezentarea
Lusinei Abgarian :

În această prezentare a noțiunii de
„postmemorie” dezvoltată de Marianne Hirsche vom trata prin trei romane a trei
scriitori francezi de origine armenească conceptul mai sus precizat.. Aceste
romane, povești de familie, fac parte din grupul mereu în creștere de scrieri
fictive despre memoria, trauma și transmiterea genocidului armean către
generațiile succesive.

Vom încerca, de asemenea, să așezăm poveștile, odiseele familiilor  Valériei Toranian, Annyei Romand și Ondinei
Khayat la răscruce de autobiografie și ficțiune. Aceste trei povești sunt
scrieri post-memoriale ale poveștilor a trei femei supraviețuitoare în
genocidului armean
.” (Lusine Abgarian doctorand).

În cadrul evenimentului s-au
detaliat în asentimentul celorlalți genocidul evreiesc din al II-lea Război
Mondial, genocidul tătărăsc sau genocidul evreilor polonezi sau cel al romilor
din Transnistria prin prezentările de excepție ale participanților internaționali.

Sfârșitul mesei rotunde a fost
marcat de întrebarea cu care am și deschis acest articol, pentru care omenirea
caută un răspuns, dar trage și o concluzie dureroasă : vremea unor astfel
de atrocități nu s-a terminat ! să privim spre Siria și vedem dovada ! a
concluzionat unul dintre participanți.

Olguța BENESCU


[1]  Cifra oficială a armenilor refugiați în România este de aproximativ 10 000. Cifra  reală este cu mult mai mare. Martorii și urmașii celor veniți în România vorbesc de aproximativ 20 000 armeni. Dintre aceștia mai mult de jumătate au fost femei pentru că odată cu familiile au ajuns și mulți orfani. Fetele au avut mai multe șanse de supraviețuire, fiind luate drept sclave.