BIANCA MIRON : Coșmaruri dintr-o „altă” lume

O poveste despre atrocități greu de închipuit, despre dezumanizare, despre obscuritatea eticului relatată din perspectiva unei simple fete de 14 ani, victimă, prizonieră, sclavă și supraviețuitoare a ororilor din Armenia între anii 1915-1917. Așa cum sugerează și titlul, mărturia Arshaluysei Mardigian se concentrează în mare măsură pe violențele și traumele suferite de femei în timpul genocidului armean, metodele directe și indirecte prin care sute de mii de persoane au fost lichidate, aducând, totuși, în prim-plan violul ca politică legitimizată a soldaților turci. Eseul de față se va axa pe trei piloni fundamentali: mărturia ca dovadă a unor evenimente sau ca amenințare pentru un popor, violențele din timpul genocidului armean la baza cărora au stat genul și vârsta victimelor, și în cele din urmă, dimensiunea religioasă și modul în care Aurora percepe genocidul armean ca pe o încercare de distrugere a creștinilor.

Chiar dacă pentru persoane precum Primo Levi, depunerea mărturiei devenise o responsabilitate etică, în cazul de față, acuratețea și autenticitatea anumitor pasaje din povestea Arshaluysei – Aurora Mardiganian pe numele ei „american” – sunt incerte, din cauza contextului în care tânăra a depus mărturie. Retrăind atrocitățile prin care trecuse, Aurora și-a relatat istoria într-o cameră de hotel din Los Angeles, la încurajarea soților Wells, care aveau de gând să realizeze o ecranizare pe baza spuselor tinerei. Până ca mărturia să ajungă pe foaie, a trecut prin filtrul traducătorului, deoarece Aurora nu cunoștea limba engleză, și a domnului Wells care a notat întreaga povestire. Probabil acesta este și motivul pentru care americanii sunt percepuți drept ultima speranță a armenilor, iar casa la streașina căreia flutură steagul american este comparată cu paradisul de unde se revarsă lumină. În ce măsură spusele tinerei au fost alterate pentru a fi mai atractive pentru publicul american nu se poate ști. Cu toate acestea, în ciuda nesiguranței originalității anumitor pasaje, mărturia Aurorei este la fel de valoroasă ca multe altele, constituind un document-cenotaf pentru poporul armean și o înregistrare verosimilă a unor fapte istoice.

Pe de altă parte, deoarece mărturia este percepută ca dovadă a unor evenimente, așadar o amenințare, zaptiyeii –foști deținuți eliberați și transformați în ofițeri ai jandarmeriei – încearcă să prevină apariția acesteia, nelăsând în viață fetele care ar putea declara producerea abuzurilor sexuale.

Întregul mecanism de cruzimi și modul în care persecuțiile au fost dispuse și aplicate s-a bazat pe genul și pe vârsta victimelor, împărțite în patru categorii: bărbați, băieți, femei și fete. În primă instanță, bărbații, potențialii instigatori la o mișcare de rezistență au fost uciși sistematic, nu numai pentru a asigura curățarea etnică, dar și pentru a păstra numai verigile slabe, și anume femeile și copiii. În paralel, se realiza uciderea rapidă și masivă a băieților pe aceleași considerente. În ceea ce privește fetițele, acestea erau de regulă separate de mamele lor pentru a fi duse în case turcești și crescute în spirit musulman, sau pentru a fi vândute haremurilor din Constantinopol.

Actele sexuale forțate întreținute de către zaptiyei cu armencele au reprezentat o metodă perversă de supunere din interior și de lichidare treptată a poporului și culturii armene, tocmai prin intermediul funcției reproductive. Nu poate fi violul în sine considerat o formă de genocid în acest context? Nu numai prin distrugerea posibilității propagării poporului armean, dar și prin brutalitatea acestui abuz fizic și psihic care producea dezumanizarea victimei, mai ales în cazul violului public, și decesul acesteia. Pe parcursul marșurilor morții prin toridul Deșert Sirian sub pretextul deportării, violențele au constituit și o formă de amuzament și de plăcere a jandarmilor, căpătând diverse forme. Tinere aruncate în săbii într-un joc înfiorător al cecenilor, femei îngropate până la coate și torturate, aceasta fiind „ocupaţia favorită în timpul liber a zaptiyeilor”, fete lăsate să meargă dezbrăcate pentru ca soldații să-și poată clăti privirile, femei a căror încercare de a opune rezistență amplifica plăcerea, sentimentul de putere și de control al bărbaților. Femeia devine „proprietate umană”[1], corpul său fiind transformat în obiect sexual, iar statutul ei de Madonnă este pângărit pentru satisfacerea nevoilor masculine, întărindu-se astfel, ideea patriarhatului. Nu numai că fetele virgine sunt vânate din pura poftă a soldaților, dar și gravidele sunt tratate josnic, fiind obligate să continue să meargă până în secunda nașterii când pruncii le erau uciși prin metode sadice de către jandarmi, sau despicate deoarece zaptiyeii, care jefuiau înainte să abuzeze, credeau că au pântecul plin cu monede înghițite.

Metodele de masacrare a armenilor de către turci au fost preluate de soldații germani aflați în Imperiul Otoman în timpul Primului Război Mondial, deveniți ulterior lideri naziști ce tutelau lagărele de concentrare. Aurora prezintă un astfel de procedeu în capitolul X, schițând un episod în care tinere alese aleatoriu erau aliniate, sânii lor fiind luați drept ținte ale generalilor germani înarmați, atinși de efectul bahic, menționând: „Ulterior, aveam să aflu că asta o făceau adesea turcii din vilayetul Van când îi masacrau pe armenii noştri de acolo.”[2] Cu toate că asistă la scene abominabile, fiind deseori victima acestora, văzându-și familia pierind în fața sa, fiind vândută pentru numai 85 de cenți, Aurora pare să fie una dintre puținele femei care își menține așa-zisa „putere de decizie” în ciuda posibilelor consecințe. La numai 14 ani, reușește să-și conserve integritatea morală, chiar dacă o pierde pe cea fizică și să-și păstreze credința, purtând-o ca pe un stindard. Scene-cheie sunt puse sub semnul Divinității, care pare să o îndrume și să îi trimită semne explicite, precum cuțitul cu care îl ucide pe ofițerul ce încerca să o violeze, astfel inversând ierarhia puterii. Nu de puține ori Aurora își lasă viața în mâinile lui Dumnezeu, preferând să sufere decât să-l abandoneze pe cel perceput drept unic salvator într-o lume cuprinsă de nedreptate, de disperare și lipsită de sens. Probabil că, pe lângă divinitate, și formele izolate de rezistență la care ia parte îi insuflă speranță și putere. Chiar dacă cele mai multe dintre încercările de a se opune dorințelor autorităților turcești se sfârșeau prin torturarea și moartea unor persoane nevinovate oferite ca exemplu, au existat câteva care s-au soldat cu „victoria” armenilor, precum cazul mătușii care, ajutată de grup, se năpustește asupra unui sătean ce îi luase căruța în care se aflau nepoatele sale gemene, reușind să le salveze.

Un alt aspect proeminent, menționat frecvent pe parcursul textului este cel religios. Folosit în mod parșiv, drept metodă de tortură, creștinismul este batjocorit de către turci cu fiecare ocazie, dar protejat de armeni și privit ca element unificator și tămăduitor. Conflictul religios exterior dintre mahomedanism și creștinism devine conflict interior atunci când turcii, pentru a distruge cultura și solidaritatea armenilor, prezintă îmbrățișarea mahomedanismului ca unică modalitate de salvare. Astfel, creștinii se vor împărți în două categorii: cei care acceptă convertirea pentru a supraviețui, nerenunțând la Dumnezeul creștin și continuând să se roage la acesta pe ascuns, și cei care preferă să fie torturați și să moară decât să-și renege religia. Astfel, toți rămân creștini, fie că o arată public sau nu. Substratul religios poate fi regăsit mai ales în metodele de tortură care deseori reprezentau urmări ale refuzului femeilor de a renunța la propria religie, motiv pentru care nu puteau fi acceptate în harem sau deveni consoartele turcilor. În acest fel, simbolurile religioase sunt pângărite sau inversate: spații sacre, precum bisericile devin locații pentru violuri în masă sau grajduri pentru animale, măicuțe sunt necinstite în fiecare noapte, până când extenuarea fizică le eliberează de alte torturi, fete sunt crucificate pe marginea drumului, 2 surori sunt ucise prin șfichiuire cu biciul, respectiv prin spânzurare de picioare cu capul în jos pentru refuzul apostaziei, ambele fiind transformate în exemple. Primul măcel din mărturie începe cu preotul Rupen și se încheie cu oamenii dezbrăcați și biciuiți până la moarte. Toate aceste morți martirice sunt o aluzie evidentă la suferințele îndurate de Hristos. În construcția portretelor personajelor ce se sacrifică pentru religie este evidențiată latura umană și blândețea, tocmai pentru a exacerba absurditatea morții lor pământești și asemănarea cu figura hristică. Cu toate acestea, în contextul de față armenii își motivează deciziile opuse învățăturii creștine prin calitatea lui Dumnezeu de a fi atotiubitor și iertător. Astfel, sinuciderea, spre exemplu, își pierde valoarea de păcat foarte grav (măicuțele recurgând la această metodă), iar renunțarea la creștinism nu mai este privită cu atâta duritate. Credința Aurorei oscilează și ea, tânăra fiind tentată în unele momente fie să treacă la mahomedanism, dar numai pentru a-și salva familia, fie să se sinucidă pentru a scăpa de ororile pământești.

Chiar dacă mărturia este, prin excelență, subiectivă, există scene narate fie fugitiv, fie pe un ton detașat, lucru din care reiese o oarecare formă de osificare, de apărare și de adaptare la respectivele vremuri. Deseori Aurora nu pare să se implice, fiind doar un observator sau un culegător de povești. Am încercat să-mi explic toate acestea fie prin renunțarea parțială la latura externă pentru conservarea laturii interne, fie prin refularea unor trăiri care în momentul mărturiei ar fi putut să o copleșească.

Povestea acestei fete, vândută pe 85 de cenți, ar trebui să încurajeze la meditație, la interiorizare și conștientizare, deoarece evenimentele prin care a trecut reprezintă o pată însângerată pe harta secolului al XX-lea. Mărturia sa nu este numai un omagiu adus sutelor de mii de armeni nevinovați uciși, ci și un semnal de alarmă pentru generațiile viitoare care ar trebui să aibă în gând următoarea întrebare: cine este îndreptățit să ia o decizie asupra valorii sau non-valorii vieții?

Bianca MIRON

(anul II, Facultatea de litere, UBB, Cluj-Napoca)

Bibliografie

Agamben, Giorgio, Ce rămâne din Auschwitz. Arhiva și martorul, Cluj, Idea Design &Print, 2009.

Harrelson, Jeremiah, Genocide and the Rape of Armenia, în „University of St. Thomas Journal of Law & Public Policy”, 2010, vol. 4, art. 9, disponibil la https://ir.stthomas.edu/ustjlpp/vol4/iss2/9/, consultat în 13.01.2022

Jackson, Amy, Gendered Experiences in the Armenian Genocide. În „Muses from the North”, 2017, art. 12, disponibil la https://www.ucn.ca/sites/mftn/spring2018/Pages/Article-12.aspx, consultat în 13.01.2022

Mardiganian, Aurora, Armenia siluită : povestea Aurorei Mardiganian, fata creştină care a supravieţuit marilor masacre, traducere de Sergiu Selian, București, Ararat, 2014.

Zemeckis, Leslie, A Woman You Should Know — Aurora Mardiganian, în „Medium”, 2019, disponibil la https://bounddv.medium.com/a-woman-you-should-know-aurora-mardiganian-836aaf9c6d9f, consultat în 13.01.2022.

[1] A. Mardiganian, Armenia siluită : povestea Aurorei Mardiganian, fata creştină care a supravieţuit marilor masacre, traducere de Sergiu Selian, București, Ararat, 2014, p. 66.Show original message

Ibid., p. 141.

………………………………………………………………….

Eseu redactat în cadrul cursului Omul politic si literatura din cadrul Facultății de Litere din Cluj inițiat de Ruxandra Cesereanu (scriitoare, profesor la Facultatea de Litere din Cluj, Departamentul de Literatură Universală și Comparată)

by Redactor