BEDROS HORASANGIAN / Tanti Mari, Ani , Siran și Alice

Nu știu cum e la alte popoare – nu facem aici un studiu antropologic, ci avansăm doar cîteva aproximații – dar la armeni mătușile au fost mai importante decît unchii. Dacă stau să mă gîndesc bine, și mamele decît tații. Cum ar veni femeile au fost partea tare a națiunii armene. Chiar dacă istoria au făcut-o bărbații. Chiar dacă bărbații au avut primul cuvînt – uneori singurul, în familiile de din Orient, mai ales. Chiar dacă pe tăcute, uneori, deseori, femeile au reparat și reconstruit ceea ce bărbații au stricat și dărămat. Că d-aia au fost bărbați, nu să nască și să crească copii, să ducă în brațe sau spate familii întregi, ci să facă într-un fel ca să fie ei gloria lumii. Sau s-o distrugă. Unde batem? A murit de curînd o bună prietenă a familiei mele. Doamna (Dighin) Mari Haciaturian. Născută Maganian.Toată lumea îi spunea Tanti Mari. Așa cum pe sora ei mai mică, Anahid Garabedian, la fel de energică, generoasă și vorbăreață, toată lumea – cîtă mai rămăsese într-o comunitate armenească împuținată de istorie și de timp, îi spunea Tanti Ani. Amîndouă, adică amîntrei, căci mai era o soră, Alice Maganian (devenită Afrikian prin măritiș, mamă a unei fete brunete cu ochii verzi, greu de uitat așa ceva) pe care nu am cunoscut-o, ajunsă prin Armenia Sovietică, și un frate, Setin Maganian, pe care l-am cunoscut și eu. S-au dus cu toții, mai și murim, nu e pe alese. A rămas doar Tanti Ulic, ca să țină sus steagul familiei Maganian, parte a unei armenități care nu s-a lăsat îngenunchiată de toate provocările istoriei. Un menk haienk, amestec de Hairik  Khrimian, generalul Antranik și Monte Melkonian, cu pumnii strînși și privirea dîrză. Menk Haienk. Noi suntem armeni. Despre ce e vorba, repet? Faptul că o generație de armeni născută imediat după 1915, și ajunsă, cum, necum, prin răsucirile dramelor istoriei dintr-o Turcie care caută și azi destinul, printr-o Românie unde s-au așezat și împlinit, iese din istorie. Patru frați și surori care au fost nu doar simpli cetățeni români, ci vajnici haiaseri. Adică? Ce înseamnă asta? Să dai totul fără să ceri nimic, să faci orice ca lumea pentru familia și neamul tău fără să-ți pese dacă iese ceva din afacerea asta. Un ciubuc. Bani sau alte favoruri, facilități. Mici, mari. Să faci din originea ta etnică o marfă de schimb. Amote, e rușine, Gata, tac. Uneori – și mi-a fost să văd destule cazuri la viața mea care și ea se apropie de Koneț Filma – dragostea de neam și țară e o afacere rentabilă. Din fericire cei patru+unu Maganian au demonstrat că se poate și contrariul. Nu intru în amănunte biografice. Așa cum și Mătușile mele, Tanti Siran, sora tatii și Tanti Alice, sora mamei, fiecare în felul ei, au dat tot ce-a fost mai bun celor din jur. Că era vorba de un aman cu zîmbăcioase dolmale, că era vorba de o ceramică frumoasă și Fata și moartea. Un cvartet de Schubert, care tare-i mai plăcea lui Tanti Alice. După noi nu rămîne mare lucru. Deșertăciune și goană după vînt, deșertăciunea deșertăciunilor, cum spune Ecleziastul, dar nici nu ar trebuie să ne fie indiferent dacă memoria colectivă (sau individuală) păstrează o imagine frumoasă despre niște oameni frumoși. Generoși. Fiecare în felul lui. Nu știu dacă e musai să trăim bine, cum ne dorea un fost nesuferit Președinte al Românie, dar a trăi frumos într-o lume urîtă ar putea fi un bun îndemn pentru cei care mai sunt. Mai suntem. Sau vor veni. Ciudat cum mamei mele, Nadia, înconjurată de atîtea tanti, nimeni nu-i spunea Tanti. Era Doamna Nadia. Poate unii îi spuneu Tanti Nadia. Nu-mi aduc aminte. Eu nu-i spuneam nici măcar mama, îi spuneam pe nume. Nadia.N-am explicație la asta. Oricum, Dumnezeu să odihnească pe toate mătușile și mamele noastre. Care au ținut să ne arate că viața aceasta, oricît de urîtă ar fi, armeni sau nearmeni, merită să fie trăită. O generație care nu s-a plîns și văicărit, ci a suportat viața așa cum a fost. Este. Va fi. Chiar și cînd nu vom mai fi, mătuși și mame se vor găsi mereu. Ca și eternele mătuși din prozele lui William Saroyan și din cele ale prietenului Radu Cosașu care deja surîd fericite.  Am să-i fac Immam Baildă, că tot poftește Bedros de atîta amar de vreme, ar putea spune Tanti Mari care mereu venea să stea la taclale cu mama mea. Am să-i fac niște știucă umplută, ar putea spune Doamna Vusica Codel, prietena lui Tanti Siran cea inimoasă, de la un Jerusalim din ceruri, pentru a răsplăti culinar ceea ce eu încerc aici a aminti doar verbal. Despre ce e vorba? Despre niște oameni minunați care nu mai sunt. Niște tanti. Și niște domni. Despre aceștia  rămîne să spunem cîteva cuvinte cu alt prilej.

by Mihai Stepan Cazazian