Bedros Horasangian : Saxofonul lui GARBIS

A murit Garbis Dedeian, A amuțit saxofonul lui Garbis.

Un mare artist, un minunat muzician.

Parcă ieri îl felicitam de ziua lui.

O aniversare

Acum suntem triști.

A murit Garbis.

Saxofonul lui tace.

Nu mai fumează nimeni

Tac și eu.

Îmi fac o cafea și aprind o țigară.

Dumnezeu să-l odihnească pe Garbis Dedeian.

Saxofonist.

Prietenul nostru.

Care Garbis? Fotograful de pe Moșilor, ar putea întreba unul din generația părinților mei. Am și eu poze cu Garbis, fotograful. Dar atunci cine, Zobian?, un mare cântăreț de operă, azi complet uitat, pentru că viața merge înainte și mereu apar alți cântăreți, uite na, și Eduard Tumageanian s-a copțit și el, apare rar pe vreo scenă și lumea începe să-l uite. Atunci, Aman, ăse, nu ne ține așa, care Garbis. Despre Garbis Dedeian, saxofonistul, este vorba. A făcut 60 de ani. Nu e mare scofală să faci niște ani – sunt destui care-i fac degeaba, așa cum fac selfies, cum e moda acum, doar ca să se bage-n seamă – dar să cânți la saxofon nu e o treabă ușoară. Și dacă e vorba de jazz, e chiar complicat. Pentru că jazzmenii sunt o specie rară de oameni. Chiar și armeni fiind, Aman, vras kăre, menk kordz unink!, rar găsești câte unul care să scoată dintr-un instrument ce poate face Garbis. Nu e vorba doar de sunete și note, ci de feeling. Nu e vorba doar de cânta My funny Valentine, ci de a improviza ca John Coltrane. Nu e vorba doar de muzică, ci de a trăi muzica. Asta a făcut și face Garbis Dedeian. Prietenul meu. Ne vedem rar, dar ne îmbrățișăm de fiecare dată. Surâdem. E bine, e bine, de ce să nu fie bine. Mai mult acru-amar, decât veșnicul zglobiu VV, prietenul nostru. E bine? E bine, de ce să nu fie bine. Viața, o mare minune. Tot spun/scriu, eu. Deseori degeaba. Dar nu în cazul lui Garbis, care cu saxofonul și țigările lui – cred că și instrumentul miroase a tutun – dă chip și contur unor formidabile sunete. Fraze muzicale. Trăiri intense. Solouri, improvizații. Care-ți merg la inimă. Jazzul este o formă specială de a trăi. De a fi tu însuți. Momente de grație care sunt minuni ale acestei minuni numite muzică. Pentru care Garbis Dedeian – o fi ne-am cu profesorul Dedeyan de la Montpellier? – a dat totul. Acum 40 de ani am scris o povestire despre un jazzman care și-a pierdut și apoi găsit saxofonul. Nu-l cunoșteam pe Garbis și nici povestea lui când am scris povestirea. Într-o bună zi, după ce ne-am cunoscut, mi-a spus că asta e povestea lui și  a bunicii lui. Eh, mi âser…,( Ei, nu spune…)Ei da, viața bate literatura, așa cum muzica ne înalță pe toți. Asta face saxofonul lui Garbis. Jazz. Jazz, Jazz. Aman, khafa șhishiorsun.( Of, doamne, nu mă bate la cap, pe turcește) da, bunicii noștri vorbeau amestecat, în fine, nu despre genocid este vorba. Mai și glumim, dacă mai e rost de glumă când Regep Efendi îl boscorodește pe Președintele Macron, că nici francezii nu au fost lebede în Algeria și Ruanda. Aferim, ce să zicem. O să comentăm, bien sur, anșușt, uite că mi-am adus aminte cuvântul armenesc pentru desigur. Oare Erdogan ascultă jazz? Ultimul album a lui Garbis se numește Armine. Nu e vorba de fata lui Varujan V., ci de a lui. Și fata lui Garbis se numește Armine, ca și fata lui Mihai S., ca și fata lui Edi J., ca și toate fetele pe care saxofonul lui Garbis le transformă în sunete. Brava lui și brava nouă care îl admirăm și prețuim pentru tot ce face. Nu știu cum aș putea să transform în sunete un La mulți, Garbis!, cântat la duduk, ca să nu se supere armenii care nu știu ce e aia jazz-ul și cine e Garbis Dedeian. Un  mare muzician. Cu saxofonul lui cu tot.

Bedros HORASANGIAN

by Bedros Horasangian