BEDROS HORASANGIAN : Sabina Fati –

Călătorie pe urmele conflictelor de lângă  noi. Kurdistan, Irak, Anatolia, Armenia, Ed.Humanitas, 2022

Cu un titlu care acoperă doar parțial cantitatea uriașă de informații – în general puțin cunoscute și ventilate în spațiul românesc, care în general are impresia că le știe pe toate – cu o documentare extrem de bine asigurată ( chiar cu precizarea surselor, aviz amatorilor, chiar și pentru publiciști armeni, care ciupesc de peste tot fără să clipească) ce oferă certitudini acolo unde aproximațiile unor perspective subiective dau în clocot, cu o experiență de teren, rar abordată, și cu inimaginabile întâmplări consumate, mai ales pentru o femeie care a dat buzna într-un spațiu geografic unde bărbații fac legea fără prea multe opinteli, prezentul volum al jurnalistei& eseistei& analistei politice, care se dovedește și nu în ultimul rând, o remarcabilă scriitoare este o apariție editorială de excepție. Realmente. Într-un univers cultural-literar unde nu puține improvizații și cârpeli sunt ridicate în slăvi, într-o lume contemporană în care televiziunile, tabletele și telefoanele mobile au luat locul rafturilor de bibliotecă, cărțile temeinic alcătuite, încercând să acopere cap-coadă o temă și să epuizeze un  subiect devin, pe zi ce trece, mai rare. Dincolo de bolboroselile encomiastice  ale editorilor sau ale unor oficiali care-și bifează acțiunile din propria agendă, dincoace de jocul serviciilor de marketing care pot face din iepuraș un leu și să ignore elefantul care paște vegetale pe tăpșan. Despre ce este vorba la urma urmelor?

Despre o Călătorie – nu este prima, Sabina Fati este la a treia expediție prin Asia, Orientul Mijlociu și pe conturul Mării Negre, faimosul Karadeniz care provoacă și azi necazuri mari țărilor riverane și exportul grânelor ucrainene – pe urmele conflictelor de lângă noi. Kurdistan, Irak, Anatolia, Armenia ( Editura Humanitas, 2022, cu fotografiile autoarei – nu puține!, dar și cu sugestive hărți, puține, doar două mari și late! – plus un motto care deschide toată aventura textuală și dă un sens întregii narațiuni, un citat din Poem fără erou, din marea poetă rusă – auleo, n-o fi și Ana Ahmatova putinistă ca Margarita Simonian?, nici pomeneală, a luat-o binișor pe coajă în vremurile când Stalin era pe cai mari, „Așa cum viitorul se coace în trecut, Trecutul putrezește-n viitor”) este vorba în cele aproape 500 de pagini. Reportaj, note de călătorie, jurnal intim și politic, complexe analize ale unui trecut istoric, pe cât de dramatic, pe atât de ardent și astăzi. Prin miile de urme vizibile la tot pasul, prin sucelile unei istorii ieșite din matca timpului și care dă în clocot și astăzi. Nu doar în Ucraina și Europa, ci într-o lume globalizată în care, europeni sau extraeuropeni ne căutăm locul. Eventual o liniște, pace și bună stare la care nu avem, decât cu titlu individual, acces.

Despre care autoarea se străduie să găsească explicații, dincolo de ce vede, simte, trăiește. Despre identitatea mai multor națiuni. Fiecare în parte – că sunt turci, arabi, kurzi, armeni, evrei, greci, levantini etc – au dreptul la existență. Cu justificările, istoria lor, reușitele sau tragediile lor. Sunt obligate să coexiste, ar fi o concluzie, nu un preambul la o lectură incitantă. Chestiunea armeană, apoi, care ne interesează, în subsidiar, particular și evident, subiectiv. Se spune totul despre ea, fără patetisme, fără mistificări, atingând teme delicate, de la responsabilitate până la consecințe etno-demografice. Chestiunea kurdă, la fel de spinoasă, ca și cea armeană. De la vinovăția participării la crime și jafuri în masă, la statutul de popor fără de țară și drepturi națională. Apoi. Apoi drepturile – mai bine zis lipsa lor – femeilor în societățile musulmane din orient. O rană deschisă care sângerează și când nu se vede. Libertatea de expresie, care în mare parte lipsește în societățile autocrate, mereu puse în cumpănă de firavele încercări de democratizare din diverse momente ale secolului XX. Tot ce e legat de islam, ateism și petrol, drepturile minorităților și veșnicul conflict dintre religiile monoteiste ale întregului areal mediteraneean și din Orientul Mijlociu sunt atinse și, într-o formă sau alta, eseistic sau narativ, sunt limpezite, explicitate. Nimic ce atinge această lume populată de islam – șiiți, suniți, aleviți sau druzi, ce-or fi fiind etc, sau de un creștinism răsăritean ardent și nu mai puțin militant – nici nu prea  știm bine ardoarea copților egipteni, a etiopienilor sau a nestorienilor din Siria și Irak , de iudaismul care și-a regăsit și întărit rădăcinile prin crearea statului Eretz Israel în 1948 – dar și naționalismul ateu arab nu e lăsat fără răspuns de observațiile, extrem de atente, pertinente ale unei autoare care se pregătește apoi să și călătorească. Să povestească.

Am scris câteva rânduri despre cartea Sabinei Fati – care m-a impresionat la cote mari și am apreciat-o ca pe un realmente mare eveniment editorial – ce au apărut într-o revistă din Romanistan – unde trăiesc de ani buni și colaborez la gazetă de ani la fel de buni. Reiau cele câteva observații de lectură aici și acum, ca apoi să aduc oarece completări, legate de  cei ce viețuiesc pe acolo pe unde Sabina Fati a umblat și hălăduit, punându-și traista-n băț și laptopul în rucsac.

Deci.

Sabina Fati face parte dintre jurnaliștii români care au făcut carieră abia după 1989. Dacă un Cristian Țopescu sau Radu Cosașu aveau deja în spate câte o întreagă carieră, nume precum Alina Mungiu – devenită între timp și Pippidi, Andrea Pora sau Sabina Fati și-au creat un frumos prestigiu/audiență/cititori/admiratori-bombănitori ( deh, așa e pe la noi) prin tot ce au scris publicat și avansat – în diverse forme de expresie, scripturale sau orale – de trei decenii încoace. Ultima carte a Sabinei Fati – cu o bogată prezență la prestigioasele  DW, Radio Free Liberty , România Liberă și 22 ( activitate încununată academic și cu o teză de doctorat în istorie sub îndrumarea prestigiosului profesor  Al. Zub, nume de mare slavă puțin ventilat în spațiul public, din păcate, ca și cel al lui Petre Alexandrescu, despre care vom mărunți câteva gânduri mai la vale) se numește simplu și la obiect/subiect, fără prea multe fandoseli, „Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi. Kurdistan. Irak. Anatolia. Armenia ”(Editura Humanitas, 2022), cu fotografiile, multe, bune exemplificatoare ale textului, cu un miezos și explicativ portret de autor semnat de Gabriel Liiceanu, pus pe coperta doua și o Introducere, liminară ,”Pe drumul lui Xenofon în plină pandemie sau cum să muți războaiele din Europa în Asia”, al autoarei, care ne livrează explicațiile de rigoare ce este cu Anabasis-ul ( „a înainta de la țărm spre interior”) celor 10.000 de mercenari greci din antichitate pe urmele cărora călătorește în anii noștri o femeie singură. Doar cu un rucsac plin cu de toate, călăuzindu-se de un laptop doldora de date concrete, conexiuni salvatoare și  informații care o ajută să ducă la capăt ceea ce extrem de puțini dintre noi ar îndrăzni azi. Să nu se lase furată de plajele de la Antalia și Santorini, nici de tavernele de la  Kusadasî și Mikonos, ci să aburce la drum greu și plin de obstacole – incredibile – vom vedea imediat, unde și în care – putea să o pățească rău. Rău de tot chiar. Dar a fost la mijloc un Doamne-Doamne protector, dar și un khâsmet, destin fatalitate, voia celui de sus, cuvânt arab – utilizat pe tot conturul Mediteranei, intrat cândva și în limba română via limba turcă, pe vremea în care Caragiale nu tasta pe englezește lui Zarifopol, că ce bere bună e la Berlin și abia așteapta să mai meargă la un concert al babacului ( id est, Beethoven). Sabina Fati n-are timp și stare de astfel de  răsfățuri. Culturale. Ea vrea să afle și să explice ce e cu lumea din jurul/preajma ei. De ieri și de azi. Că e vorba de turcii care după destrămarea marelui lor Imperiu Otoman s-au convertit într-un soi de mare putere regională, că este vorba de kurzi – popor de 40 de milioane de suflete, care nu au o țară a lor, chiar așa? ba bine că nu! – că este vorba de armenii, un popor creștin rătăcit prin  istorie,  care își tot caută un loc într-o geografie politică unde mereu li se amintește de tragediile propriului trecut, că este vorba de țări – Siria, Georgia, Irak – sau popoare – greci, evrei, arabi, creștini și musulmani de mai multe feluri care se războiesc între ele și încearcă să supraviețuiască în acest spațiu al unor  teribile mișcării tectonice care este Orientul Mijlociu. Pagini de note ( nu chiar) fugare se completează cu excelente analize/eseuri politico-istorice, dramatice întâmplări personale se intersectează cu portrete în alb și negru apăsat conturate. Că este vorba de femei – de toate vârstele și condițiile sociale – care în orient sunt discriminate – deseori abuzate/ violate/ ucise, nobody cares, etc – din copilărie și până la acea maturitate pe care cu greu o duc în spate, numai femeie să nu fi în orient! – că este vorba de militarii, care mai de care mai neciopliți și nespălați, care fac legea în aceste spații unde fără-de-legea face legea.  Un film teribil aceste note ale Sabinei Fati, reportaj, proză și eseu de analiză politică, bazate un fin simț al observației, dar și al recurgerii fără opinteli, la uriașa bibliografie ce ne stă la îndemână. Când pe net găsim orice. Înainte vreme căutam în Larousse sau Enciclopedia Britanica. Cartea – cărțile, căci sunt trei cu totul – dedicate Drumului Mătăsii și Orientului Mijlociu ar merita promovate internațional. Eu cel puțin o văd pe Sabina Fati citată lângă Ryszard Kapuscinski și citită alături  de eseurile- reportajele lui Timothy Garton Ash. Parol.

Ce ar  mai fi de adaugat pentru cititorii revistei Ararat ? Ce ar fi de învățat și pus în valoare, după o experiență, dură pe alocuri, cu salturi abrupte prin trecut și pasaje într-un prezent la fel de tulbure, printre popoare și religii  aflate în conflict de secole, încercând să se armonizeze într-un viitor tulburat de multiple conflicte? Pe unde umblă, ajunge, Sabina Fati? Pleacă evident din România. Dar cronologia scripturală poate să difere. Un prim popas, suntem între Bagdad și Mosul, în plin Kurdistan irakian. Apoi sărim într-un Izmir, fosta Smirna, metropolă maritimă a Imperiului Otoman, acolo unde, în 1923, după eșuata campanie a lui Venizelos  în Asia Mică cu ambițioasa lui Megalo Ideea – de care s-a ales praful – a avut loc o altă tragedie de după cea cu armenii din 1915.

Anii au trecut, Smirna nu mai există, doar un Izmir unde se poate găsi o cafea făcută la ibric. Un alt subcapitol se numește Patru generații de femei duc cu ele violul din Smirna. Nu sună bine, dar s-a întâmplat. Și Cum putea bea Ataturk 15 cafele și un litru de raki în fiecare zi. Se ajunge la Afyon și Sardis, răscolim împreună o întreagă antichitate greacă, din Lydia și până la povestea Regelui Midas. La Konya și Migde, povești de dragoste și cafele cu caimac, aflăm câte ceva și despre mâncărurile vegane ( Între noi fie vorba, top secret, Sabina Fati e vegetariană, deci nici pomenealăde sugiuk și pastârma, care înflăcărau papilele gustative ale generației bunicilor mei).

Prin Pasul Gulek ajungem și la Adana, aflăm cum au fost masacrați armenii și cum o familie de armeni revendică dreptul de proprietate asupra bazei americane de la Ingirlik ( Orașe care pentru europeni sunt simple nume exotice, pentru armeni care au trăit secole pe acolo și apoi au părăsit acele pământuri au cu totul alte semnificații. Că tot în aceste zile au bătut palma Joe Biden cu Erdogan și Turcia va beneficia de 40 de avioane de vănâtoare F 16, pentru faptul că Finlanda și Suedia au primit acordul celor de la Ankara să adere la NATO). Pe unde mai poposește Sabina? Tarsus, cu povestea Cleopatrei cu tot, Ceyhan – e capăt de terminal petrolier acolo, punct strategic, rușii și petrolul, la Issos și Iskenderum, excelentă analiză a situației din Siria ( tot de ultimă oră, Siria a recunoscut republicile separatiste Donețk și Lugansk, în timp ce imediat Ucraina a întrerupt relațiile diplomatice cu Siria), la Gaziantep sunt probleme cu covid-ul, tratate, a la turka, bre, și poveștile dramatice despre armeni se înmulțesc,  Cum au fost arși de vii armenii din Urfa, e o secvență tot din Urfa, cum au fost în multe alte locuri între 1915 și 1923, iar alta de la Mardin e intitulată, teribil, toate Bunicile noastre au fost armence.

De turci  de astăzi este vorba. Sunt citați și autori importanți ai genocidului, de la ambasadorul american la Constantinopol, de vrednică pomenire, Henry Morgenthau la istoricul francez Raymond Kevorkian, autorul unei monumentale istorii de 1000 de pagini despre un subiect pe care l-am tocat mărunt 30 de ani. Ca să ajung la concluzia că în România nu interesează și avem alte interese, strategice și de securitate. E bine? E bine, Make Love, Not War, Aferim! Și așa ajungem și la Diyarbakir, unde azi kurzii se  războiesc cu autoritățile turcești, după ce acum peste 100 de ani triburile lor seminomade făceau prăpăd prin satele și orașele prospere ale armenilor. Istoria se întoarce, se răzbună, ca  și violența, chiar dacă azi sunt alți protagoniști. Mereu în miezul istoriei, trecutul, Sabina Fati îl pune în acord cu un prezent nu mai puțin agitat. Zakho, Duhok, Erbil – petrol, bani, interese strategice, acel univers în care Calouste Gulbenkian, faimosul Mr.5% s-a îmbogățit și  adus putere Coroanei Britanice care schimbă azi bezele cu Erdogan și nu recunoaște genocidul, apoi rușii, americanii, britanicii, turcii, kurzii, dar cine nu are interese în zonă , unde trei religii, cum necum, coexistă de secole. Povestea și istoria femeilor ( nu doar kurde) din zonă este absolut dramatică. Sulaymanieh este capitala culturală a Kurdistanului, interesante divagații politice pe marginea Kurdistanului independent, dar neagreat de nimeni. Un popor care încurcă pe toți, azi, așa cum erau armenii discriminați și ulterior supuși exterminării în ultimii ani ai Imperiului Otoman.

Și ajungem și la Erevan. De ce se închid granițele în fața mea?  se întreabă Sabina Fati, care nu primește viză să ajungă și în Karabagh, De ce plângi la Erevan – din pricina emoției ce te cuprinde când ajungi la Tsitsernakaberd, la Muzeul Genocidului, surpriză, se știe ceva, dar a fost mult peste ce ne închipuim, pagini de solidaritate cu suferințele unui popor, oameni, femei, bătrâni, copii, orori greu imaginabile, numai cine nu a ajuns acolo nu poate simți încărcătura acelui simplu deal, a 12 bucăți de piatră și a unui foc veșnic îndreptat spre un cer al tuturor și al nimănui.

Armenia, ieșirea din captivitate, se întreabă jurnalista, știind bine că șansele sunt minime, nimeni nu mai are nevoie de armeni dacă n-au gaze și petrol, interesul ține fesul, asta e, fiecare cu norocul sau nenorocul lui, iar conjunctura internațională – când relatează ea și când comentăm noi la rândul nostru – cu totul potrivnice. Următoarele  popasuri – merită să citim tot ce scrie Sabina Fati,  sunt la Tbilisi, Bagdad și Mosul, fiecare cu specificul lui, cu  interesele prooccidentale ale Georgiei, cele contradictorii ale Rusiei sau țărilor arabe limitrofe. O bună analiză a ceea ce a însemnat Statul Islamic  și militantismul violent promovat în locuri unde trăiesc oameni neinteresați de meciurile din NBA sau Turneul de la Wimbledon, care a început în aceste zile. Concluziile călătoriei nu sunt prea vesele – Drumul tragediilor și războaiele care urmează. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne pierdem speranța într-o lume mai bună. Atât pentru femei cât și pentru copii, atât pentru turci, arabi, kurzi, armeni sau evreii care populează aceste colțuri de lume. Binecuvântate de Dumnezeu, propovăduite de Allah, Isus Hristos sau Moise. Foarte puțini autori au reușit să creeze un gen nou într-o cultură. Cu trei cărți de călătorii, izvorâte din același proiect și alcătuind deja o operă,consemnează într-o generoasă și inspirată formulare, solidaritatea cu autoarea, Gabriel Liiceanu. Autorul, cu decenii în urmă, a unui impresionant eseu, „Parabola alfabetului armean” – care ar putea fi reluat cu folos și azi, eventual chiar tradus în armenește, mai ales că autoritățile române au declarat o zi anume dedicată acestei limbi. Aș propune ca autoritățile de la Erevan să-i ofere Sabinei Fati o bursă de cercetare și posibilitatea ca măcar trei luni, să meargă pe urmele lui Xenofon și mercenarilor  greci – acel anabasis, laitmotivul călătoriei – și să scotocească prin manuscrisele de la Matenadaran  (Faimosul muzeu-depozit de manuscrise, incunabule și texte rare ce  alcătuiesc armătura unei națiuni care se creștinează în 301 d.Hr. Nu prea i-a folosit, dar nici n-a cedat prin mileniile de provocări) Mai ales că există și un  cercetător acolo cu excelente cunoștințe de limbă română. Sabina Fati ar putea oferi propria perspectivă  asupra unei culturi și istorii care e amenințată și azi din toate părțile.

Bedros HORASANGIAN

by Bedros Horasangian