Bedros Horasangian

BEDROS HORASANGIAN : Povestea Fraților Kirmiziyan

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Nu știu câți dintre armenii din România cunosc/au citit faimoasele „Amintiri ale colonelului Lăcusteanu”, atât de mult apreciate de Camil Petrescu. Și ulterior mult croșetate în lumea scriitoricească – plină de umori, vanități, orgolii și fasoane nelimitate – ca exemplu de promovat de ceea ce Camil Petrescu numea autenticism. Unmareadversar al calofiliei acest Camil Petrescu, unscriitor extrem de exigent cu tot ce era legat de meșteșugul literaturii, dar și în general, bine mobilat intelectual, legat de, să-i spunem mai colorat, de „bibilică”. De lucrarea minții, jocul ideilor, filozofie, gimnastica intelectuală. Ani în șir nimeni nu a știu ce conține un manuscris depus de el la Biblioteca Vaticanului. Publicat parțial în 1940 și în totalitate abia după moartea lui, „Doctrina substanței” a fost o surpriză fascinantă, măcar pentru cei puțin pregătiți să analizeze și judece în deplină cunoștință de cauză, ideile cuprinse dintr-o perspectivă fenomenologică a ceea ce Camil Petrescu ducea mai departe din doctrinele lui Husserl și Bergson. Ceea ce aprecia în grad înalt Camil Petrescu în scrisul colonelului Grigore Lăcusteanu era pe lângă autenticitatea narării evenimențialului diurn sau istoric, asumarea persoanei întâi în derularea firului epic, luciditatea analizelor și nu în ultimă instanță bogăția de portrete aglutinate de-a lungul unor ani de viață. Omul a scris cum i-a venit și i-a reușit o carte admirabilă. Mai ales că venea din partea unui militar de carieră, fără nici un fel de pregătire în materie de literatură, fără nici un fel de pretenții de a face literature.

În prag de senectute colonelul, reacționar de felul lui – a combătut viguros pe revoluționarii de la 1848 ( ba chiar a dat buzna până și în mahalaua armenească din București, România – între Moșilor și Biserica Armenească – ca să pună mâna pe câțiva opozanți ce se ascunseseză în casa lui Hagi Melik, Muzeul Pallady de astăzi. (Care în bună tradiție autohtonă, toate-s viceversa și singurul criteriu care funcționează pe la noi e lipsa de criterii, cum ziceam, casa nu are nici o legătură cu pictorul Theodor Pallady, între noi fie vorba. Este o veche propietate a familiei Jacob Melik, pripășită în Țara Românească pe vremea când încă nu era România. Frumos colț de București. Și ne aducem aminte la rândul nostru că am debutat în publicistică cu un articol “Pallady în colecții armenești din România”, tradus de Sergiu Selian și publicat în ziarul armenesc “Nor Ghiank”, a cărui istorie și istoric ar merita azi scărmănat. Tot voiam să scap de inginerie, și în loc de ziar am ajuns, alături, amploaiat la Episcopia Armeană. N-am apucat să povestesc acei ani, încurcați și răsuciți de pe vremea regimul comunist, în care, cum, necum am trăit mare parte din această viață. Dar, cine știe, poate într-o bună zi să o i-au pe urmele colonelului. De neuitat, se pare incursiunea în cartierul armenesc, căci rememorează colonelul care băgase spaima în locuitori. „Mulți ani după aceasta armenimea speria copiii cu numele meu; când nu putea să împace copilul, le zicea: Uite,vine Lăcusteanu!. (Am citat dintr-o ediție mai nouă, completă, “Amintirile colonelului Lăcusteanu”, Editura Humanitas, 2015, text integral, editat după manuscris, cu o introducere de Ion Filitti, note de Radu Cruțescu și un comentariu istoric de Ioan C.Filitti) – Și colonelul se pune pe povestit. Și ne lasă un manuscris ce vede lumina tiparului abia după 100 de ani, care ne farmecă nu doar printr-un anume fel de suci și învârti întâmplările, ci și prin acuratețea povestirii. Prin multele detalii pe care le pune cap la cap reînviind și pentru  noi, istoria unei familii și povestea propriei vieți. O carte de reală mare literatură care-i reușește unui ,  nu-i nici o rușine, neliterat. Militar de carieră pe deasupra. Cu toate acestea, nu au lipsit militarii de carieră , nici din acest domeniu considerat  prea gingaș pentru preocupările lor de zi cu zi. Colonelul Lăcusteanu ne dovedește cu prisosință – și Camil Petrescu, îndeobște extrem de exigent cu fițele și fasoanele literaților, este un entuziast cititor – că  are harul povestitului. Autenticitatea narării și narațiunii dau forță epică evenimentelor și fac din amintirile lui un tur de forță și astăzi. Schimbând ce ar fi de schimbat, aducând în secolul XX evenimentele și personajele, toate aceste considerații ne-au fost relevate de o carte pe care am citit-o cu multă participare. Emotionally  involved, cum ar fi spus un absolvent de Robert College din Bolis-ul de odinioară sub semnul unei mari surprize, plăcute, realmente. Emoție. Implicare directă, cu lungi ocoluri prin propria memorie.

Volumul despre care vrem să avansăm câteva impresii de lectură a apărut la Paris. În 2020. Este scrisă în limba franceză, are un titlu vag camusian ( nu e vorba de vreun armean, ci de scriitorul Albert Camus, Premiul Nobel pentru literatură pe 1957) „Arrive d’ailleurs. Le destin d’une vie “( Verone Edition) și este semnat de Hracha Kirmiziyan. Unul dintre cei doi frați, Agop și Anouche Kirmiziyan, la fel de faimoși, în mica – marea comunitate de armeni, ce încă facem umbră pământului. Despre ce este vorba în nici 300 de pagini, ca să nu mai lungim pelteaua – n-am mai mâncat așa ceva de zeci de ani, ca și șerbetul pus într-un pahar cu apă rece când făceau bunica și Tanti Siran vizite la o altă familie de armeni stambulioți pripășită prin România – cum  se spunea cândva. Un om se pune pe povestit viața lui. Cu bune și rele, sare de la un subiect la altul, de la temă strict personal, la altele cu caracter mai general. De exemplu, romanul indirect de care ne ocupăm cu reală plăcere, se deschide cu o sevență ce atinge istoria armenilor, nu doar a familiei frațiilor Kirmiziyan. Care nu sunt gemeni – e o diferență de doi ani între cei doi frați care au fost și sunt mereu atașați unul de celălalt, constituind un frumos exemplu de ce înseamă o legătură de sânge – și au fost mereu asociați unul de celălalt, Hracha (n.1929) și Agop (n.1931).Ergain parag, tot deschidem paranteze când ar trebui să intrăm în plin în miezul cărții. Restaurarea mormintelor fraților Balian, faimoasa familie de arhitecți ai sultanilor Imperiului Otoman din ultimele trei secole devine un  fel de incipit al întregii narațiuni. Ce cuprinde  rădăcinile – armad, pe armenește – unor armeni din cele șase vilayete care alcătuiau Armenia Occidentală. De la Trabzunt și Samsun, la Sivas, Konya, Muș, Erzerum și Mussa Ler, la granița cu Libanul ( care nu exista prin istorie pînă în secolul XX). Am apucat și eu la rândul meu să aud din gura unei ghide de la Dolmabahçe, că marele palat de pe țărmul Bosforului a fost construit de familia de arhitecți… italieni, Baliani! Măi, să fie, am zis pe loc, fără să deschid gura și fără să-mi cadă în cap cele cîteva mii de kilograme ale marelui candelabru din Marele Salon unde se emitea o astfel de mistificare.

În fine, frații Kirmiziyan au făcut o reparație istorică, renovând și construind un mausoleu care să reînvie memoria arhitecților. Zis și făcut, o idee generoasă, o nouă echipă de arhitecți, constructori și oficialități, armenești și turcești, care colaborează eficient și hop-țop, treaba – mausoleul – e gata. Mare, bairam, mare la inaugurare, speechuri , fotografii, jurnaliști, oficialități în cap cu Primarul General Kadir  Topbach cu colaboratorii, Hayri Inonu, primarul cartierului Șișli, și IPSS Aram Atesiyan, Patriarh interim al Armenilor din Turcia la acea dată, reprezentanți ai mediului de afaceri, lista numelor clopoțitoare e lungă. Să nu-l uităm că pe lângă numeroșii simandicoși oaspeți a fost prezent și marele artist fotograf, memoria vie a marii metropole, care a fost regretatul Ara Güler, dispărut dintre noi deja. Dar ceea ce ar fi de scos în evidență, clipa de grație, suspendată în timp, a relației amical-fructoase de bună colaborare dintre familia Kârmiziyan și oficialitățile turcești. Un bun exemplu și pentru un viitor comun, în care și turcii și armenii vor fi obligați se reînnoade firul rupt al istoriei recente. De la o astfel de carte/demers uman până la urmă, va trebui pornită o acțiune de reconciliere între poporul armean și cel turc. Dincolo de tragediile istoriei, dincolo de tot ce ne oferă acel comun pe tot arealul mediteraneean Khăsmet. E și voința oamenilor, pe lângă ce decid cei din Politbiro-ul celor de Sus. Nu ar fi imposibil nimic. Răbdare și bune intenții să fie. Să găsească formule de cooperare și sprijin reciproc în proiecte de interes comun, pentru a se pune sub protecția acelui Khăsmet, mult invocat de bunicii și strămoșii noștri.

Cele câteva zeci de pagini ce narează acest episode de istorie contemporană prilejuit de realizarea și inaugurarea mausoleului fraților Balian deschid drumul istoriei familiei Kirmiziyan. De la generația bunicilor din Sivas, la cea a părinților care ajung în România prin răsucelile istoriei – nu departe este și povestea altor familii armenești care au ajuns în România – la istoria celor doi frați. Hracha și Agop. Care, duc o fericită copilărie la Ploiești și București. Avem relatări ample despre viața comunitară, că e vorba de sport, că e vorba de școală și activități culturale – piesa lui Caragiale O scrisoare pierdută pusă în scenă la casa Dudian ne face să zâmbim nostalgic – dar și de evenimente politice. Războiul, schimbarea macazului politic în România, cu tot ce a urmat. Sunt pomenite și ventilate un mare număr de familii armenești care au făcut parte din viața armenească românească, sunt multe nume care ne-au fost și nouă cunoscute și acum reînvie în aceste aminitiri/memorii relatate cursiv și fără opinteli. Ba chiar nostalgic, genul bombănicios și mereu nemulțumit de orice care caracterizează pe destui dintre compatrioții noștri lipsind cu totul naratorului Hracha. E dreptul lui să perceapă evenimentele din viața lui în registru amintirist-nostalgic și nu resentimentar. Cei doi frați pleacă, unul după altul la începutul anilor `50 în Turcia – rămasă capitalistă, în timp ce România devenea comunistă (au pus și armenii botul la edificarea noului regim, chiar dacă acum nu se recunoaște nimic, nimeni usturoi nu a mâncat și gura nu miroase a comunism, ba chiar Stalinism dur în anii în care cei din Frontul  Roșu, tăiau și spânzurau la București și grupul lui Siruni – cu alde Ghemigian, Șarafian, Levon Harutiunian etc ajungeau prin Siberia! Etc, mult etc, de deznodat într-o bună zi, poate…) cei doi se pun pe treabă la Istanbul, unul joacă baschet și ajunge chiar în echipa Turciei, bașca oarece afaceri cu textile – e vorba de fratele mai mic, Agop – în timp ce cel mare urmează o facultate tehnică și devine inginer. Ca și atâția tineri armeni rămași în România care au urmat facultăți, după ce părinții lor au rămas cu buza umflată pierzând magazine, ateliere sau mici afaceri ce le asigurau traiul. Cum, necum cei doi frați ajung la Paris, un vis mai vechi, unde viața e luată iar de la capăt. Multele ilustrații ce însoțesc volumul punctează sugestiv aceste momente. Prieteni, colegi, rubedenii, nu în ultimul rând, parteneri de afaceri. Cu aparate de răcit, de încălzit, de aerisit, lumea vinde și cumpără. Viața merge înainte, anii trec, afacerile merg bine, că e vorba de textilele lui Agop, că e vorba de noile experiențe din diverse colțuri ale lumii ale lui Hracha. Firul vieții se deapănă de la sine, se întemeiază și noi familii, Agop și Hracha sunt mereu împreună. Cu mulțimea lor de prieteni, armeni și de toate felurile, că se adună la o masa pe țărmul Bosforului sau chefuiesc într-un bistro la Paris. Și în lumea largă. O masa bună și un  vin pe măsură schimbă perspectiva asupra existenței. Mă gândesc cu nostalgie la tatăl meu, Ovanez Horasangian, care, cu toate că avea și el o diplomă de inginer, cred că meseria de bază a fost cea de chefliu. O anume bucurie de a trăi, nu neapărat a mânca și bea, ci de a pălăvrăgi, povesti, bucura de viață. Taifasul și taclaua – cuvânt folosit în general la plural, taclale, fac farmecul celor trăiți la marginea unui Orient care azi își pierde din virtuțile multiculturalității dintotdeauna. Ar fi de remarcat și reținut din genul de narațiune practicat de Hracha Kirmizyian nu puține analize și comentarii politico-istorice, mici eseuri pe care se brodează idei generale. Despre Europa și destinul ei, despre armeni și destinul lor, despre lumea de ieri și cea contemporană. Și ajungem din poveste în poveste în zilele noastre cu pandemie și stat acasă, dar și cu bucuria unor nepoți, gemenii Liam și Milan, care ne privesc zâmbind dintr-o fotografie făcută în Piața Republicii din Erevan. În 2019.  Acolo unde armenii se adună să strige ba Sus!, ba Jos! Suntem în 2021. Doar doi ani și totul pare dat peste cap. A venit pandemia, războiul din Caucaz, noile provocări pe care istoria le pune în fața armenilor. Ca neam, ca indivizi. Noi am parcurs doar povestea a doi frați, a unei familii. Ce bine ar fi fost ca fiecare familie de armeni care a trăit secolul XX să fi povestit istoria ei. Am fi avut o mult mai complexă viziune despre noi înșine. Cartea lui Hracha Kirmiziyan, care se deschide în 19 decembrie 2013 cu povestea mausoleului  Balian se închide în mai 2020 – “alors que j‘ecris mes derniers lignes”(…) și frumos le sucește din condei naratorul, “Bien au contraire,  jusqu’à  ce jour, le sort  a été avec nous pour vivre de merveilleuses aventures. Un ultime aveu, etant moi-meme a ce jour encore tres bien et tres en forme, je me demande, comme disait l’autre, pourquoi il faut mourir.”

Nu sună rău.

Trăim. O mare minune.

Este și mesajul acestei cărți. Nu știm bine ce va urma după aceste debut la 90 de ani, dar știm bine, din proprie experiență, că atunci când nu-ți dorești nimic ai deschise toate oportunitățile. Ar fi frumos să se găsească un editor român și un traducător pe măsură – din limba franceză chiar sunt câțiva foarte buni –  și să vedem Destinul unei vieți  expusă și în librăriile din România. Parcă văd deja reacția armenilor, “Bine, bine, dar nici o vorbă despre Kim Kardashian? Â? Se poate? Oricum e scumpă…Aman, șhad sugh e! ( E prea scumpă!)…Cu banii ăștia mai bine luăm juma de kil de cafea de la Florescu!”

  •  
  •  

One Response to BEDROS HORASANGIAN : Povestea Fraților Kirmiziyan

  1. EUGENIA April 15, 2021 at 7:22 am

    Foarte interesant! Bravo!
    Ar fi interesant de citit si cartea !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *