BEDROS HORASANGIAN : O zi la Vouliagmeni cu Pino

Nu știu de unde provine acest supranume – poreclă, alint amical? – al lui Ion Caramitru. Un Pino care ținea locul, firesc, natural și binecuvîntat, unui simplu Ion. Toată lumea îl știa de Pino. Nu mi-am dat străduința să aflu ce e cu el. Într-o bună zi o să aflu. Sau nu, la ce bun să știm toate detaliile unei vieți care oricum se derulează dincolo de ce și cum vrem noi? Toată lumea îi spunea Pino. În mod cert, bunul lui prieten și coleg de breaslă teatrală de-o viață, George Banu, știe cum stau lucrurile cu acest Pino. Nume și om.

Dispariția neașteptată a lui Ion Caramitru m-a făcut să plonjez în cîteva instantanee legate de el. Dincolo de teatrul și de cinematografia pe care le-a servit exemplar, dincolo de serile de muzică și poezie – cine nu-și aduce aminte de spectacolele cu Dan Grigore sau Johnny Răducanu – care au făcut săli pline, dincoace de activitatea lui prodigioasă la UNITER, de cea de ministru al Culturii și, nu cea de pe urmă, de director general al prestigiosului Teatru Național din București. O carieră absolut fabuloasă, plină de momente de grație, nu lipsită de momente contorsionate – nu ai cum să nu rămîi marcat de ziua căderii lui Ceaușescu transmisă la o Televiziune în jurul clădirii căreia se trăgea de zor –, cu un CV impresionant, sub toate aspectele. Ca om de cultură, om politic și, nu în ultimul rînd, ca fervent susținător al monarhiei și al Casei Regale a României.

În aceste zile, cînd Pino Caramitru ne părăsește, vor fi amintite multe aspecte ale unei vieți trăite plenar. Ca artist de excepție, ca intelectual public și ca administrator cultural. Un om căruia i-a reușit în viață, un artist care și-a onorat profesiunea. Și toate acestea cu zîmbetul pe buze, lucru rar, din ce în ce mai rar în universul nostru uman din ultimele decenii. Ion-Pino Caramitru aducea cu sine, prin fiecare gest/vorbă/apariție publică, un dram de speranță, încredere și  bucurie de a trăi. Nu e mult, dar nici puțin. Și e, mai ales, strict necesar unei națiuni care, pe zi ce trece, se simte tot mai descumpănită și lipsită de repere.

Ion Caramitru, prin felul său de a fi, ne aducea un strop de energie, de speranță. Că orice e posibil și că trebuie să ne bucurăm de ceea ce ne este dat. Fiecăruia. Unora mai mult, altora mai puțin, nu neapărat pensia medie mărită și acordarea de sprijin pentru plata facturilor la gaze persoanelor vulnerabile – 10 milioane! – sînt salvarea unei națiuni. Forța unui neam – și aici aromânii din care provine Ion Caramitru sînt un exemplu de tenacitate și dîrzenie –, de care avem cu toții nevoie. Să nu cedăm, orice ar fi. Văicăreala și resemnarea nu folosesc la nimic. Să ne ținem tari, așa cum au făcut-o mereu popoarele din Balcani, mult-hulite prin restul Europei. Ion Caramitru a murit. Se mai și moare în această viață plină de evenimente neașteptate. Cine ar fi crezut că grecii vor învinge la Maraton, cine ar fi crezut că talibaniii vor ocupa Kabulul în doar două săptămîni?

Nu-mi aduc aminte de vreo ieșire intempestivă și necontrolată a lui Pino. Chiar dacă omul a fost supus nu la puține încercări/provocări. Ion Caramitru – provenit dintr-o familie de aromâni pripășită de pe lîngă Salonic pe meleaguri românești – s-a dovedit pînă la capăt un om al cetății. Admirat și prețuit atît de breasla din care a făcut parte, cît și de marele public. Popularitatea lui, dobîndită pe scenă, marele și micul ecran, era una reală și nu forțată de conjuncturi. Păcat că ne-a părăsit pe neașteptate. Dar asta nu a mai stat în mîna lui.

Mi-aș permite să evoc, printre alte multe secvențe din propria memorie care-l au pe Pino ca protagonist, o zi anume petrecută cu ani în urmă în Grecia. Doar 24 de ore, cînd șeful UNITER din România era invitat la o sindrofie culturală de către oficialitățile elene. Pentru mine cel puțin, dar sînt convins că și pentru el, a fost o zi de neuitat. Unde? La Atena. Și la Vouliagmeni, o faimoasă uluitoare stațiune turistică din apropierea capitalei elene, unde s-a ținut o conferință internațională despre teatrul din țările balcanice. A sosit seara cu avionul de la București și l-am întîmpinat pe aeroport cu consoarta. Parcă îi văd zîmbetul cald – „Ce faci, Bedros?” – și surpriza că sînt eu pus să fac pe gazda în locul ambasadorului. Care nu era diplomat de carieră. Un geolog copt bine, fără drag de nimic, acru și veșnic plictisit. Care a strîmbat din nas și n-a catadicsit să-l întîmpine/primească. M-a delegat pe mine.

Orice rău spre bine e o vorbă franțuzească și, 24 de ore, cum am mai spus, am fost cu Pino. La hotel, seara, a doua zi dimineața deja la Vouliagmeni, unde pe o terasă cu fața înspre mare am băut un eleniko – la greci nu există cafea turcească, ci grecească, măcinată foarte fin etc. – în liniște și tihnă cum – măcar în ce mă privește – de puține ori am avut parte. Am participat apoi la lucrări – plicticoase cuvîntări ale unor oficialități grecești și din alte diferite țări –, unde Pino a avut o intervenție. Simpatică – publicul a rîs și aplaudat –, într-o  bună engleză pe care Ion Caramitru o stăpînea excelent. N-am mai stat pînă la sfîrșitul lucrărilor – urma și o masă oficială – și i-am propus (ca doi ștrengari care fug de la ora de chimie) să dăm un tur prin Plaka și să mîncăm la o tavernă pe care o știam de la prietenul meu Aris Tsaropoulos. Un arheolog de renume, cu studii la București, posesor de motocicletă – m-a dus și pe mine de vreo două ori cu 100 de kilometri la oră – și nutrind multă simpatie pentru români și România. Tura cu Pino prin Plaka s-a derulat fără mari opinteli și apoi a urmat masa la acea tavernă. În fond, o cîrciumioară cu etaj, unde era și un mic balconaș, cu o masă și două scaune. Abia aveai loc să te strecori. Acolo ne-am așezat noi doi, ca doi oaspeți de onoare. Cocoțați deasupra trecătorilor, protejați de copaci frunzoși, am stat vreo două-trei ore, înfruptîndu-ne din bunătățile bucătăriei grecești și dedându-ne la taclale românești. De neuitat poveștile lui Pino din lumea familiei lui – o mătușă a lui, sora tatălui, era vecină cu o mătușă de-ale mele, așa că îi cunoșteam din copilărie parte din numeroasele lui rubedenii – și despre pățaniile lui din lumea teatrului.

Dacă e să se lege o prieteneală, se leagă, dacă nu, nu. Am băut și cîte un Uzo – la meze, antreuri – și apoi un vin negru de veșnică bună pomenire. Aș vrea să cred ne-am simțit bine – nu știu cum e în paradis – în acele ore petrecute cu Pino și poveștile care au zburătăcit între noi. Apoi am băut o cafea în altă parte, seara l-am dus la aeroport, el a plecat, eu am rămas. Atunci, la Atena. Acum, la București.

Asta a fost tot. O zi minunată la Vouliagmeni.

Dumnezeu să-l odihnească în pace pe robul lui Ion. Pino.

articol publicat în Observator Cultural

by Bedros Horasangian