Bedros Horasangian

BEDROS HORASANGIAN : Narine Abgarian și merele ei fermecate

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Citim ca să nu  murim. Cum în alte timpuri se povestea și asculta. Timpul trecea oricum. Timpul a rămas. Noi ne-am schimbat. Nu era nevoie de cărți. Acum  cei care povestesc, cât ș cei care ascultă stau cu nasul pe telefoanele mobile și ecranele computerelor pentru a urmări valul de spăimoase Breaking News care ne potopesc viețile.  Cine să mai aibă timp pentru prieteni sau citit? Despre ce e vorba.

Bref, urmăresc de ani buni aparițiile din Colecția „Raftul Denisei”, producția excelentei editoare care este poeta Denisa Comănescu, cărțile pe care le scoate la Editura Humanitas Fiction. Multe titluri și autori cu  nume clopoțitoare au ajuns astfel la noi primenite în hainele de gală a primitoarei limbi române. Printre ultimele titluri aruncate pe o piață editorială destul de consistentă – dincolo de restricțiile impuse de pandemie și pierderile colaterale provocate de multiplele interdicții ( oare pe armenește cum o fi sunând cuvântul  pandemie?, eu am în cap din copilărie havurma, kâvârma și pastârma, nu sună încurajator pentru viitorul imediat?) și o piață editorială care s-a restrâns, o copertă plină de grație, cu un grațios și fudul păun, niscaiva rodii, un premiu de care habar nu aveam – Iasnaia Poliana 2016, să precizăm, pentru cei care nu au apucat să facă rusa cu anasâna la școală ( Lev Nikolaevici Tolstoi bâl radilsia/s-a născut…)  că este vorba de localitatea de baștină a marelui scriitor rus Tolstoi – un citat elogios ca un îndemn la lectură din partea admirabilei prozatoare Ludmila Ulițkaia ( „Citiți acest roman. Este balsam pentru suflet”), dar un  nume de autoare exotic și un titlu poetic mi-au atras atenție. Curiozitatea și interesul s-au mobilizat imediat. Pentru a desluși despre ce e vorba, a vedea cine, ce și cum se sucește și învârtește în volumul semnat de Narine Abgarian „Din cer au căzut trei mere” ( Editura Humanitas Fiction, 2021, cum ziceam și mai la deal, traducerea din limba rusă de Luana Schidu) As haie? ( asta-i armeancă?) vine din cer întrebarea ca al patrulea măr care cade în mâinile noastre. Aio,da, vine răspunsul. Și ne punem pe citit și pe căutat pe net câte ceva despre o autoare al cărui nume nu ne spunea nimic până să dăm peste acest volum. Narine Abgarian. Scriitoare născută în 1971, la Berd, în Armenia, sovietică la acea dată, într-o familie de intelectuali. Una dintre bunice rusoaică. Aman, haie, ( E armeancă, ce mai încolo, încoace, ce mai tura vura, ar surâde dragul nostru Vahe Berberian, veșnic bine dispusul comic  care ne ține cu zâmbetul pe buze într-o lume care se acrește și înrăiește la iuțeală). Narine – ce nume frumos, păcat că fata lui Sorin Căuș fumează prea mult, mi-ar place să știu că a citit și ea cartea lui Narine Abgarian, care studiază filologia la Erevan, absolvă Institutul Valery Briusov și din 1993 se mută la Moscova. Scrie  povestiri pentru copii – complicată treabă pentru cine știe despre ce e vorba – proză, romane, ține și un blog care atrage atenția asupra ei. Succesul urmează, vin și premiile, traducerile, precum acest roman în 20 de țări. Câteva precizări. Institutul Briusov – întâmplarea face să fi ajuns și noi pe acolo – este în limba rusă. Iar una dintre profesoarele lui Narine Abgarian se numește Angela Bagaturova. Ce mică e lumea! Am cunoscut-o personal, vorbea rusa ca apa, armeana, ca și a mea scârțâia, dar amândoi iubeam literatura rusă. Peste ani, când deja nu mai știu nimic despre Angela Bagaturova – soțul ei era armean din Bulgaria, aveau o fată, și rude la  Vladikavkaz – i-am dedicat o proză „Din istoria Literaturii Ruse”, într-o carte care nu a interesat armenimea din Rumanistan, și în care e vorba de o pereche de armeni. Care se iubesc, se ceartă și se împacă cum numai ei sunt în stare – f. bună altminteri, românii spun „laudă-mă gură, ca să-ți dau friptură”( bârzola, iată alt cuvânt de la bunicii mei pripășiți prin România dintr-un Bolis de poveste pentru ei.)

Așa că multe trape ale propriei memorii s-au deschis citind cu lungi paranteze și rememorări romanul lui Narine Abgarian. Pe scurt și la obiect, o frumoasă și elegantă peripatetizare prin universul, uman, istoric și geografic armenesc. Un simplu sat armean devine topos și epos pentru o umanitate din care și noi facem parte. Că trăim sau nu ACOLO, că suntem sau nu prinși într-o realitate simbolică, în care magia și misterul, istoria mică și cea mare, tandrețea, generozitatea și ( pe alocuri) umorul și ironia se intersectează într-o narațiune extrem de bine organizată. Acel mitic Maran – o localitate fictivă, presupun, precum acel Macondo al lui Marques –  devine locul în care Anatolia Savoianț, o bătrână care se pregătește să moară, preia și dezvoltă mare parte din istoria unui popor,  nu doar a unei familii. Pentru că nu moare. Pentru că viața mereu învinge. Chiar prin suferință, durere, și moarte. Familia. Adunată în jurul bătrânilor. O familie, mai multe, care la armeni au ținut de multe ori și loc de patrie, familie, care la armeni a avut un ceva în plus. Greu de spus, greu de cuantificat în cuvinte. Și toți acești Satenik, Akop, Ovanes – tata era Ovanes, Ion adică – Petros – Bedros, cum era bunicul și încă mai sunt și eu, Petre, nu la Maran, ci la București, Kirakos, Vano, Vasili, Mamikon, Magdahine, Arșag – săracul dl Căuș, bunicul lui Narine, ce nene simpatic era…– Tigran, Mariam – bunica mea era Mariam, din Agn (Eghine, Turcia de azi –  Iasaman și Valinka se întîlnesc prin viață și croșetează fel de fel de întâmplări. Unele fericite, altele mai puțin, așa cum sunt și viețile de care avem parte fiecare dintre noi. Nu după cum ne place ci după cum decid stelele și cel de Sus. Acel Astvadz Baba care ne orânduiește destinul. Bunicii noștri spuneau Khâsmet. Destin, fatalitate, voia Celui de Sus, căruia nu i te poți împotrivi și ești/suntem obligați să ne supunem. Familia e mai tare decât fiecare dintre noi. Multă poezie și lirism în acest roman realist, hiper și suprarealist pe alocuri, în care textura epică  asezonată cu variate ingrediente ce țin de aria poeticului. Ca un bun anuș-abur – acea fiertură din grâu cu fel de fel de fructe uscate și stafide care se face de anul nou – rămas în memoria mea ca un simbol al unei familii fericite. Toate acestea, plus alte încă multe madeleine – acea prăjitură care resuscită memoria naratorului din Căutarea timpului pierdut al lui Proust – pe care fiecare cititor poate să o utilizeze cu folos. Un roman fără încrâncenări și durități inutile, fără violențe și ura care ne macină, ca indivizi și popoare, o carte care ne îndeamnă la bucurie și speranță.  Că fericirea e posibilă și accesibilă în lucrurile mici, că timpul și viața sunt la îndemâna fiecăruia dintre noi. Narine Abgarian a scris în limba rusă o carte, nu știu cât de mare, dar frumoasă în orice caz, a literaturii armene. Aproximăm, nu știm câți dintre armenii de la Erevan, care au alte priorități, au citit cartea lui Narine Abgarian. Sau o vor citi. E nevoie de ea.  Peste tot. Dar nu ar strica s-o citească, dincolo de necazurile cu Karabakhu-ul și iarna care vine. Nu știu câți armeni din România vor citi cartea ei Din cer au căzut trei mere, dar mi-ar place ca autoarea să ajungă la București pentru a lansa romanul. După cum aflăm, pe surse, cum se spune astăzi, că a fost deja invitată de Uniunea Armenilor din România și Editura Humanitas Fiction. Bravo, Denisa, ai făcut o treabă excelentă oferindu-ne să avem acces la cartea lui Narine Abgarian. Îmi bat capul să văd cum aș putea să găsesc pe cineva care să gătească hohoba. Să fie o specialitate locală din Caucaz? O mâncare pe care nu o știu. Cu carne de pasăre, ceapă și sâmburi de rodie, mmh, ce bun. Bunica mea Mairam și tanti Siran făceau în schimb keșkek. I-am ș uitat gustul. Tot cu carne de pui, din piept, fiert cu grâu decorticat și mult unt. O mâncare foarte grasă după criteriile de azi.

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *