BEDROS HORASANGIAN : Lokum Hagi Bekir

Nu știu câtă lume de azi – armenească, românească sau de aiurea, care trăiesc, la nivel de papile gustative cu McDonald și Coca Cola– mai știe de faimoasele dulciuri produse, cândva, m-am interesat, există, un fel de cofetării/braserii precum un Capșa sau Nestor stambuliot, cu numele de Hagi Bekir. Pentru armenii bolsetsi – adică originari de la Bolis, Constantinopole cândva, Istanbul azi – dulciurile de la Hagi Bekir erau cele mai apreciate. Poate mai existau și alte cofetării – în mod cert, concurența era mare între cofetarii turci, greci armeni sau levantinii care (mai) subzistau în vechea capitală imperială – dar cei de la Hagi Bekir aveau notorietatea cea mai mare. Știu asta nu doar din poveștile și nostalgiile celor din familie, dar și dintr-o vizită în Üsküdar, realizată în anii `90 când am ajuns pe urmele strămoșilor la Bolis. Galata, Üsküdar și Buyuk Ada, Prinkiponisia, Insula Prinților cum spuneau grecii, în mijlocul Mării Marmara, unde bunicul Bedros avea o  proprietate. Acolo petreceau cu toții, din mai până în octombrie. Minunea de pe lume. Fum, s-a ales praful de toate, de toți. Gustul rahatului Hagi Bekir a rămas. Care ne-a resuscitat memoria precum madlena – e o prăjitură –  lui Marcel Proust. Trec peste toate nostalgiile personale și vin la ceea ce mă și, sper, ne interesează. O carte despre destinul – khâsmet să-i spunem în bună tradiție otomană, fiind un cuvânt utilizat pe tot conturul Mediteranei, atât de musulmani, cât și de creștini sau evrei, Voia celui de Sus, destinul, asta e, nu se poate face nimic, pe vremea lui Caragiale, și el cu rădăcini în multietnicul imperiu, se mai utiliza și în limba  română, azi doar cei de la Institutul de Studii Sud-est Europene pot zâmbi știutori, da, Khâsmet, evet, vedem ce mai zic cei de la Bruxelles ? –  unei familii armenești pripășită, prin sucelile istoriei și răsucelile destinului atât prin România, Turcia și Franța. De azi. De acum.

Este o saga ergan parag, de familie, rostită și rânduită în chip de lungă confesiune de unul dintre frații Kirmiziyan. Fratele cel mare al lui Agop, cu nume de prinț persan Anushavan, Kirmiziyan semnează o carte numită în varianta românească „De unde până unde ”( Editura Ararat, 2022,  traducere din limba franceză, Nțțț, nu e la cine v-ați gândit, de Nicolae Drăgușin). Am citit cartea în varianta franțuzească, mi-am exprimat entuziasmul pentru tot ce am trăit alături de un povestitor de primă mână și, cum necum, după vreo doi ani de tergiversări volumul a apărut. Pe banii autorului, ca să se știe cum dansăm. Și s-a bucurat de o caldă primire, nu doar din pricina unei tratariseli de înaltă valoare culinară – foie gras și sommon fumee ar fi altcevadecât sugiuk&pastârma-ul tradițional, care au dispărut înneantulmemoriei, nu ? –  ci mai ales datorită unei comuniuni spontane. Între un public brusc unitar în jurul cărții și al unui autor,  aflat la senectute, care nu și-a pierdut bucuria de a trăi. Și povesti. Departe de orice fel de moftangism al vârstei,  departe de orice fel de fasoane și ifose de om al cetății. Anuș Kirmiziyan – musai de pomenit și fratele său Agop – ne-a redat pentru două ore bucuria de a fi împreună. Acel miasin, cum ar veni pe armenește. Care de multe ori ne lipsește. Căci, repet, am mai spus-o, nu poți fi român, turc, paraguaian – cum îl lua peste picior Cioran pe Noica, legat de Sentimentul românesc al ființei – sau orice altcineva decât alături de alții. De ceilalți. Sentiment indus de o carte, de doi frați și de atmosfera creată în jurul lor. Apoi totul s-a risipit.

Și venind la oile noastre să mai spunem că în timpul sindrofiei amicale câțiva haiastantsi – conaționali pripășiți în Romanistan după 1990 –  au jucat la clubul uniunii, de mama focului, tavloo. Aferim! Știu de mic cum joacă armenii  table. Mai ales cei din Bolis, ceak, pak, hâr, mâr, zâr, brrr, puluri trântite, înjurături ( Kiufur/Haioiank,cum arveni) diu șes, penci ek, diu bara etc – totul în turcește – un spectacol pe cinste. Pe haiastantsi nu i-au interesat toată pățaniile unei familii de romanahay-bolsetsi-fransatsi. Este OK, fiecare cu a mamei lui, cum spun românii. Suntem însă un singur popor? Nu știu, nu sunt sigur. Aș vrea să cred, totuși, că da. Prin anii `90 am fost de mai multe ori în Germania. Una din glumele care circulau încă era pe seama berlinezilor. Est și vest, încă mai existau urmele separării, chiar dacă Zidul Berlinului căzuse. Cică  un berlinez din est – un ossie, de la Ost, răsărit se întâlnește cu un wessie – din vest, West – și sare bucuros, la pieptul lui. Îmbrățișându-l cu căldură și spunându-i, frățește, Bruder, Wir sind Ein Volk! ( Frate, suntem un singur popor!). La care cel din vest, mai distant și rece – la armeni nu se știe bine cum este – îi răspunde sec, Und Wir auch! Și noi la fel!  Est, vest, bolsetsi ,fransahai ,romanahai, haiastantsi, o cutie de lockum Hagi Bekir este cartea lui Anushavan Kirmiziyan.

by Bedros Horasangian