BEDROS HORASANGIAN : Jurnalul lui Anais Nersessian. (Timp și pulbere, Ed. Ararat 2022)

Ce rost ar avea să recomanzi cărți unora care nu citesc nimic și vibrează doar la davul-zurna, havurma, kâvârma – oare se mai face? Berbecul nu e o carne care să mai atragă mușterii precum somonul sau icrele negre, eventual Petrossian, „Noi suntem armeni patrioți!, nu?” etc – musaca și șaorma? Ce rost are să te agiți și să strigi în gura mare că ți-a plăcut – mult, de această dată – o carte și prețuiești un autor, practic ne-cu-nos-cut, dacă cei din jur sunt interesați doar de ce se întâmplă   pe canalul Bâstroe – As ur e ?( Acesta unde e?) E în Karabagh? – războiul din Ucraina, cursul dolarului și recalcularea pensiilor ? Vorbim de România, în Franța , Israel, Georgia alte locuri cu dandanale. Multe. Grave. Pe scurt. Și fără cuvinte turcești, căci produc urticarie unora. Ce rost ar mai fi pe lumea asta să te agiți pentru orice, când burta plină – sau goală, în alte destule situații – propune alte emoții și stări pentru a te convinge că viața merită trăită.

Totuși.

Cu și fără cărți.

Despre ce este vorba.

O carte. Și un autor.

O apariție editorială de mare interes literar ( sanchi, – ca și cum, în limba turcă a lui Erdogan, despre care a scris o carte teribilă Franck Papazian, „Le Regime Erdogan. Une menace pour la France, Edition Robert Laffont/Versilio, 2022, vom reveni asupra ei cât de curând -, vorba vine, nu interesează pe nimeni, din păcate) și suprafață intelectuală ( asta ce-o mai fi?) trecută sub semnul unei de neînțeles discreții absolute este volumul intitulat cioranian „Timp și pulbere” ( Editura Ararat, 2022) semnat de poeta – căci cap coadă poetă este și va rămâne – Anais Nersessian. Dincolo de surpriza oferită de un prim volum din acest – iată – masiv jurnal, dincoace de contribuțiile – constante – în domeniul istoriei  armenilor din România ( la fel de discret percepute de o comunitate care își este, uneori, suficientă sieși, prin propriile personalități, mai mult sau mai puțin remarcabile sau de-o mediocritate sfidătoare, passons) Anais Nersessian se dovedește – și ne convinge fără paranteze – de marele său talent de povestitor. Al propriei vieți, a vieților celor din preajma ei, contemporani sau înaintași. În 2018 publica o primă parte din jurnalul său sub genericul “Însemnări din goana timpului” (Editura Ararat, 2018) care nu a atras atenția, din păcate, nici a românilor, a armenilor cu atât mai puțin. Mult. Nu contează. Păcat. Am  reușit să facem la Centrul Cultural Armean din str. Armenească 13, o lansare/dezbatere/dialog pe marginea cărții, în prezența distinsei autoare și a unor literați apropiați. Poeta Nora Iuga, prozatoarea Adriana Bittel și poetul-prozator Varujan Vosganian. Îmi aduc perfect aminte de acea seară amical/literară care a evidențiat nu numai virtuțile cuprinse în notele diaristice ale poetei Anais Nersessian – absolventă, nota bene, de istorie, și autoare a mai multor lucrări legate de istoria, cultura și civilizația armeană ( care, repet, nici acestea nu au produs valuri, păcat iar!) – ci și faptul că armenimea autohtonă se poate aduna nu doar să danseze și să înfulece pateuri – bune și ele, desigur – cu brânză, carne sau spanac. Lăsând la o parte glumițele mele nesărate, primul volum din jurnal acoperea perioada 1953 – Anais e născută pe 22 martie 1938, brava ei, încă un La Mulți Ani, îi putem livra din toată inima încă activă – sare puțin  și peste 1990 și se împotmolește într-un indecis 1996. Volumul se încheia misterios cu un poem Ultima frontieră și cu un excelent text Ultima cale a Moșilor, veche redută armenească din vechea topografie a urbei în care ne fericim și bombănim alteori de secole. O prezentare pe ultima copertă a Gabrielei Omăt – distinsă redactoare de carte, meserie grea și fără vizibilitate – era însoțită de alte câteva frumoase vorbe ale criticului literar Nicolae Manolescu, starostele breslei celor cu scârța-scârța pe hârtie din România.

Atragem atenția că acel prim volum prezenta și câteva desene și imagini fotografice, documente aș zice, cu nume importante din istoria literaturii române. Miron Radu Paraschivescu – care a salutat și încurajat creația poetică a diaristei care-l creionează în diverse ipostaze pe poetul militant și veșnic cârcotaș, apare lângă alte nume clopoțitoare, de la Oscar Han și Tudor George și Alice Botez, la compatrioții noștri elegantul Leon Kalustian, zîmbărețul Hrandt Avachian, năsosul Nicolae Missir sau dragul de Arșavir Acterian, veșnic bine dispus în orice ipostază și cu cravata cu nodul făcut în orice ocazie. Dincolo de observații cu iz personal – sub ochii noștri parcurgem nu doar o viață de om, cu detaliile ei legate de un București pe care l-am trăit și noi – ni se livrează și nu puține comentarii cu reverberații politico-istorice. Cea care scrie la jurnal, că e la anii adolescenței sau la maturitate, rămâne un observator critic atent la lumea din jur. Nu-i place să mintă, nici să se fandosească, punând accentul pe un eu eu eu, acel ego supradimensionat nu doar la intelectualii/artiștii români. Și ca să trecem la noul volum de impresii de viață și lecturi al lui Anais Nersessian, atragem atenția că printre rânduri și pe sărite avem și extrem de multe povești/ date/informații/comentarii legate de armenii care au populat pământul românesc în ultima jumătate de secol. Că este vorba de Cik Damadian, soții Rose și Hrandt Avachian – i-am cunoscut și noi la rândul nostru, vizitându-i în locuința de pe Maria Rosetti, profesorul de vioară și marele colecționar Garabet Avachian, ziaristul Leon Kalustian – excepțional portret, la propriu și la figurat, apare în jurnal, chiar și fugitiv poetul Dan Deșliu, jurnalistul Tache Șișmanian – oare ce am scris eu în jurnalul meu despre el ? – Tigran Grigorian, care nu  se știe bine ce a fost și învârtit – și alte multe figuri, culturale și politice ce au conturat o epocă. Observațiile și notele lui Anais sunt de mare finețe. Nu judecă să dea verdicte, cine e bun și cine e rău, consemnează doar natura umană. Sub toate aspectele ei. Printre ei se strecoară și această ființă gracilă și sensibilă, care are și familie și copil, gătește și merge la BCS ( Biblioteca Centrală de Stat) unde se va canoni până ce iese la pensie. Un roman de sine stătător tot ce ține de o instituție și cei care o populează. Portrete și situații, pățanii și evenimente relatate la cald cu mult sânge rece. O excelentă prozatoare se ițește din aceste note de jurnal, aparent neutre și nevinovate. Socialismul și comunismul în care a trăit și desfășurat activitate Tov. Anais Nersessian –  nota bene,  a refuzat să intre în PCR, într-o instituție unde nu prea se refuza așa ceva ! – ies șifonate bine din jurnal. Așa a fost? Cam așa, aș putea spune și eu, BH, care nu am intrat la rândul meu în PCR. Poate intram dacă Tache Șișmanian nu se opunea ca să ajung în redacție la Nor Ghiank. Oare de ce. Nu mai interesează pe nimeni azi mizeriile trecutului care stau pitite în memoria fiecăruia dintre noi. Rămâne deschis acest subiect care nu are nici o legătură cu Anais, ci cu o eventuală istorie a armenilor din România. Dacă va fi scrisă cândva. Cumva. Am întârziat puțin pe primul volum din jurnalul – e mult mai mult decât atât, ca și cel al lui Jenny Acterian sora lui Haig și Arșavir. Nu știu câți armeni l-au citit – vorba lui Sârpazan Dirayr, Vras kăre… – dar știu bine că acum 30 de ani la apariție a fost o surpriză de mari proporții și un moment fast în viața literară  românească. Volumul doi din jurnalul – o selecție, din păcate, cine știe poate într-o bună zi vom avea o ediție completă – cel nou, intitulat cioranian, „Timp și pulbere” ( Editura Ararat, 2022) pornește din 1961. Într-un mic text însoțitor și deschizător de  drum prin sinuosul parcurs al unei vieți, autoarea se explică și justifică: ”Răsfoiesc vechi caiete cu însemnări scrise la repezeală, cu litere șchioape, rânduri strâmbe care sfârșesc cu semne de exclamare și semne de întrebare. Îmi par dintr-o altă lume, scrise de altcineva. Chiar sânt dintr-o altă lume și au fost scrise de altcineva, într-un timp care s-a jucat cu mine de-a „leapșa pe furate”, așa cum se joacă cu noi toți. Când ești aproape de potou, după o lungă cursă cu obstacole, cu înaintași câștigători și tu undeva la coadă, gâfâind din greu cu sufletul la gură, sufletul care este doar al tău, singurul care-ți aparține în întregime, care și el stă agățat de o ață din ce în ce mai scurtă și subțire, nu există început, doar sfârșit. Lovit, îmbrâncit, înjurat, mergi mai departe din deal în vale, din vale la deal și așa mereu, strângând din dinți, încăpâțânundu-te să ai curaj și măcar să te prefaci că ai curaj, să ieși din gropile în care ai căzut, până la ultima groapă din care nimeni nu mai poate ieși.” Teribile formulări, cam spăimoasă perspectivă, pe care, personal nu o însușim. Bref, Passons. 1961.” Suntem în august, vară fierbinte și secetoasă,” notează sec Anais. Și se duce, pe jos la Mânăstirea Cernica. E destul de mers, dar Anais pune pe hârtie nu doar ce vede și iese în cale, ci și parte din tot ce a tot citit. E tobă de istorie, e plină de istorii de tot felul și-i și place să croșeteze pe marginea a tot ce a fost. Ocolișuri prin timp. Și mereu nu uită că este femeie, nu-și ascunde emoțiile, slăbiciunile, nedumeririle în fața vieții, a răutății sau bunătății semenilor săi. Da, un om se destăinuie, nu vrea să pară altfel decât este. Și mereu încearcă să fie un martor al timpului său. Așa și atât, cât i-a fost dat. Nu e pe alese. Nu suntem ce-am vrea să fim, ci așa cum decide cel de sus. Cât vrea și cum vrea. Un simplu drum la Cernica este un fabulos ocol prin istoria și literatura românilor. Pe care aparent o știm, dar încă și iar și mereu aflăm câte ceva nou și interesant. O Anais nepoată de preot armean – de la Iași, detaliile autobiografice din jurnal sunt excelente surse de informații pentru cei interesați de istoria unei comunități cândva prospere –  se dovedește că este și un intelectual român de mare anvergură.

Rămâne să fie descoperită, atât de istoria literaturii române – dacă va veni un astfel de moment – cât și de cercetătorii istoriei armenilor din România. O lucrare necesară, care va evidenția, contribuția – mare?, nu,foarte mare! – armenilor la civilizația și cultura română. Nu putem cita in extenso – ergan parag, ar fi un simpatic echivalent armenesc – pățanii și întâmplări, călătorii și vizite – discret pomenit un soț, Dikran Martaian, armean din Gherla, ai cărui părinți, armeni din Turcia otomană pripășiți printre armenii gherleni, mai mult sau mai puțin maghiarizați, dar mereu orgolioși de acel ermeni identitar – i-am apucat în viață și am petrecut două ore invitat fiind la masă, fără să ne cunoaștem dinainte, și la plecare mi-au dăruit un pachet de țigări Kent, la mare preț și căutare în acei ani 70, când eram un simplu inginer care-și căuta, nedumerit, o identitate care nu prea mi-a folosit ulterior la nimic…– alături de care călătorește și crește un băiat ce va deveni  un excelent cunoscător al limbii și culturii armene. Un self made man, un autodidact, tobă de carte și lecturi la rândul lui acest Vartan Martaian, fiul lui Anais, care nu scrie versuri, dar merge cu bicicleta, cumva în răspăr cu cei care stau tolăniți prin vehiculele cu mulți cai putere ce poluează Bucureștii atât de dragi lui Anais. E fabulos acest jurnal al lui Anais și prin prisma istoriei literaturii române. Multe portrete de scriitori care au fost cândva pe cai mari și azi contemporaneitatea îi ignoră. Că este vorba de Ștefan Bănulescu – de ce nu i-ar republica Editura Ararat romanul în care apare o fantastă poveste cu armenii din Călărași – ei, da, armeni au fost peste tot, mai mulți sau câte unul rătăcit, precum unchiul meu Misac la Târgoviște, mereu îmi pomenea de un avocat Vartan, pe care n-am apucat să-l cunosc – că este vorba de Henriette Yvonne Stahl, care l-a îmbrobodit pe dr. Mirahorian, faimosul medic care trata nevrozele prin mijloace mai puțin ortodoxe ( hipnoză, brrr)  care a devenit personajul principal din romanul Pontiful. Frumoase portrete beneficiază Zaharia Stancu, Laurențiu Fulga, Mircea Zaciu, Nichita Stănescu, Mircea Ciobanu și alți colegi de generație. Literară sau existențială. Un întreg furnicar ni se relevă parcă la microscopul lui Anais și capătă viață.  Nu știu ce ecou va avea noua porție de jurnal a lui Anais, dar ne permitem să-i adresăm toate felicitările noastre pentru reușita ei literară.  Bravo Anais! “Uitata cale a Moșilor” despre care pomenești și scrii cu multe nostalgii și emoție mai există și azi. Când lumea dă buzna la Mall și visează la concedii în Maldive și Bora Bora, ar fi altă mâncare de pește. Mi-ar place și mie să ajung pe o plajă din insulele din Pacific, și la cafea cu Vahe Berberian, marele actor comic și antropolog fără patalamale, să-i vorbesc de jurnalul tău și toate poveștile ce sunt adunate în el. La adolescență Vahe a fost hippy și a umblat creanga prin lume. Un bun observator și comentator la rândul lui. Folosește la ceva? Evident, nu.

Bedros HORASANGIAN

by Bedros Horasangian