Bedros Horasangian

BEDROS HORASANGIAN : Henriette Cihoschi – un nume de rezonanță al armenilor din România

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share
Henriette Cihoschi

La mult prea discreta, ca prezență, în spațiul cultural-intelectual românesc, editură ARARAT, apare un album-monografie dedicat unei artiste cu nume aparent exotic printre cei cu pieptul înfoiat de a purta un nume cu terminația în –ian. Volumul  frumos alcătuit și elegant bilingv editat – franceză și armeană, în varianta care a ajuns la mine, dar există și una pe românește.  Să o spunem neted de la început, avem un volum-album extrem de interesant și instructiv, nu doar prin text, ci și prin bogatul material ilustrativ. Despre care dorim să exprimăm câteva opinii de lectură. Cartea  se numește simplu „Henriette Cihoschi. Le parcours d’une vie durement eprouvee ”( Editura Ararat, 2020) Este o lucrare bicefală. Autorii ei, Paul Emanuel Gălățescu și Andrei-Paul Stăncioiu, două nume vrednice românești, despre care, malheuresement, editorul armean-român nu ne oferă prea multe referințe biobibliografice. Dar aflăm pe surse că ar fi oarece legături de sânge armenești – familia Axintovici e de veche spiță, în timp ce Hair Surp Baronian chiar a fost prieten cu tatăl unuia din autori. Volumul a apărut într-o ediție în limba română și o alta în limba franceză. La mine a ajuns cea în franceză, au și cărțile destinul lor. Ca și oamenii. Nu ar fi singura obiecție și pretext de  bombăneală. Mai ales că întregul op, ce-l tot frunzărim cap coadă și retur, după ce am citit doar partea tipărită en francais traducerea aparține Luciei Dragomir, chargee de cours et chercheur a la Faculte des Langues et Literatures Etrangers de l’Universite de Bucarest – se dovedește o extinsă rememorare și frumoasă recuperare a unei distinse artiste ce aparține unei la fel de distinse vechi familii armenești  din România. Buna intenție – și remarcabila realizare deopotrivă a autorilor – merită toate gratulațiile noastre. Ca și generoasa prefață – „Henriette Cihoschi, Un destin artistique feminin ”– al Ioanei Beldiman – critic și istoric de artă, dar și soția arhitectului Alecu Beldiman, prieten de-o viață cu prietenul nostru arhitectul Vartan Cealikian, iată cum se leagă răsucelile vieților noastre de sucelile istoriei și ale acelui nu prea limpede de khăsmet (destin, soartă, fatalitate) care bântuie tot arealul mediteraneean și sud est european – elegant elogiu adus unei artiste prea puțin cunoscute în posteritate. O posteritate de multe ori nedreaptă. Și totuși. Această resetare a unei biografii, de om și artist deopotrivă, beneficiază și de o caldă acoladă condescendent confratern laudatio al lui Varujan Vosganian – „Henriette Cihoschi, une grande dame du XX-mme siecle” – prin care personalitatea artistei și prestigiosul ei trecut familial se intersectează cu propriile amintiri și destine familiale ale autorului „Cărții șoaptelor.” Un Focșani de  poveste reînvie sub ochii noștri, nu doar prin multele fotografii ale familiei Ferhat – veche familie de romanahai din Moldova – din care provine, pe linie maternă, sculptorița căreia îi este dedicată monografia de față.

Amintirile prozatorului, mărturisitor atent al unor fruste momente memorialistice ce cuprind personaje din familia lui precum Melikian și Vosganian se conjugă cu cele ale celor din familiile Ferhat, Cihovschi – după un tată de origine poloneză – dar și numeroșii concitadini de aleasă spiță, precum familiile Cristoveanu,  Pruncu, Alaci, Ibrăileanu, Băznoșanu  și ceilalți Goilavi, Missiri, Buiclii și tot așa, mulțimea de armeni care au onorat istoria nu doar a orașelor din Moldova, ci a întregii Românii. Armenii sunt pe pământ românesc dinainte de descălecat, spunea cu orgoliu mărturisit Nicolae Iorga, marele istoric și prieten/admirator al armenilor. Din trecutul și  prezentul lui, devenit, iată, prin șerpuirea inexorabilă a timpului, la rândul lui trecut. Nu avem cum să despărțim povestea vieții și activității unei artiste de destinul propriei familii și al neamului din care face parte. Au fost momente pe durata lungă, medie și scurtă a istoriei, când armenii, refugiați de pe pământurile lor ancestrale de unde au fost izgoniți au găsit adăpost și protecție pe te miri unde pe unde s-au așezat. Și format noi comunități, integrându-se bine în noile lor țări de adopție. Așa s-a petrecut și în Țările Române ( Moldova, Țara Românească, Transilvania) așa s-au împământenit și familii precum cea a lui Sophie Ferhat, mama artistei de care e vorbire în această carte-album. Găsim amănunte legate de trecutul părinților, Generalul erou de la Mărășești, Henri Cihoschi – care după ce a murit în închisoarea de la Sighet , a devenit și nume de stradă în București, undeva lângă ASE, unde avea locuința faimosul profesor de vioară și distins colecționar de artă, Garabet Avachian- sau de mama artistei, Sophie Ferhat. Am tot sărit de la un subiect la altul, dar este evident că bogatul material documentar prezentat în volum, alături de numeroasele – care mai de care mai interesante – ilustrații și reproduceri după lucrările artistei conturează fericit, ca un soi de journal en miette, personalitatea artistei. Cu studii de specialitate la București și Paris, cu activitate prodigioasă ce au încălecat deceniile dinainte și după cel de-al doilea război mondial. Venirea la putere a comuniștilor a schimbat datele existențiale ale lui Henriette Cihoschi. Cei doi autori ai prezentului volum, Paul Emanuel Gălățescu și Andrei-Paul Stăncioiu ne livrează un bogat material documentar ce acoperă toată viața artistei. Studii, expoziții, lucrări, note critice, toate într-o bine articulată cronologie și cu bune inserturi biografice. În 1961, Madelou, fata artistei emigrează în Brazilia. Deja soțul, avocatul Ștefan Verron, fugise din țară în 1947, găsim toate detaliile biografice într-un extins capitol numit  Cronologie și repere. Poate că franceza, limba franca în Imperiul Otoman – dar uzitat de aristocrația/boierimea europeană, la fel ca și în diplomație până mai ieri – s-a mulat elegant pe poveștile din familia Ferhat-Cihoschi. O remarcă proprie pentru România noastră dragă unde ostenim de multe decenii să găsim explicații la orice: singurul  criteriu care funcționează și are o anume logică este lipsa de criterii. Pare absurd, dar e logica noastră de toate zilele. Am spus ceva rău?  În 1938, cu puțin înainte de a începe războiul, ajungea în Franța și mama mea, cu o  bursă a Institutului Francez. Ar fi citit cu mare încântare prezentul op. Lista ilustrațiilor este atotcuprinzătoare și sugestivă. Găsim, multe, fotografii de epocă. Poze cu membri de vază ai familiei – bunica Ripsime și alții dintre cei dragi, apare și dragul părinte Dr. Zareh Baronian, în altă fotografie descoperim pe PF Catolicos Vazken I, de vrednică pomenire, ca și dragii prieteni Anca și Șerban Tanașoca, ultimul trecut și el printre cei drepți, după ce ani în șir a fost Directorul prestigiosului Institut de Studii Sud-Est Europene. Unde a combătut și H. Dj. Siruni al nostru, ca să spunem așa. Reproducerile după lucrările artistei – sculpturi în piatră, desene, guașe, portrete – unul al lui George Enescu, altele abordând și subiecte armenești, ne permit să ne facem o idee, oricât de sumară, de înzestrările artistei. Sunt și câteva opțiuni ale unor critici de artă și cronici de expoziție. Ar merita o nouă reevaluare a întregii moșteniri artistice. E clar că tocmai în perioada de creație de la maturitate artista s-a izbit de convențiile și rigorile ideologice ale anilor 45-60. E clar că întâmplările biografice – toate potrivnice au influențat și creația artistei. Dar tot din fotografii deslușim acea bucurie de a trăi, acea forță lăuntrică a marilor spirite care nu cedează conjuncturalului și efemerului. E limpede că istoria artei românești are de recuperat nu doar memoria artistei, ci și opera ei. Câtă s-a păstrat. Bibliografia utilizată este un  bun instrument de lucru pentru viitorii cercetători. Un rezumat în limba armeană e realizat cu concursul lui Arsen Arzumanyan. Întreaga întreprindere editorială a fost sprijinită financiar de Uniunea Armenilor din România. Care iar face o treabă bună de care, repetăm cu tristețe, nu știe/află nimeni. Atât personalitatea unei artiste ca Henriette Cihoschi, cât și istoria familiei sale ar merita o mult mai extinsă popularizare. Poate cu alt prilej, poate după ce se va încheia și această molimă care ne obligă să stăm pitiți prin case ca să se ferim de un dușman invizibil. La fel de periculos ca și uitarea. Am îndrăzni timid a propune o dezbatere la Centrul Cultural Armean din Str. Armenească 13. Când va putea fi posibil. Și fără masca pe față și să dăm mâna, prietenește, unii cu alții.  Nu doar cotul, cum vedem că se întâmplă și la case mai mari, unde cândva se dădeau coate, nu cotul. Bref, o dezbatere  sub genericul Romanahai/Haiastanți – adică armenii din România versus cei veniți din Armenia ( +alte părți, desigur) pentru a confrunta două tipuri de mentalități și forme specifice de abordare a unei încercări de păstrare a identității naționale. Cine suntem noi, cine sunt ei, cine-i mai armean decât celălalt, care e mai cu moț, cum se pot armoniza părțile. Și ajunge la un dialog constructiv în locul unor excluderi reciproce. Ar fi loc pentru toată lumea.

  •  
  •  

One Response to BEDROS HORASANGIAN : Henriette Cihoschi – un nume de rezonanță al armenilor din România

  1. Edi Sahinian August 18, 2021 at 11:11 pm

    …excelentã propunerea privind dezbaterea asupra /identitãtilor/, neîndoielnic oportunã, …de fapt, chiar necesarã…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *