BEDROS HORASANGIAN : Papazian despre regimul Erdogan

A trecut și Crăciunul și Anul nou, s-a încheiat și iarna, am mai apucat o nouă serie de ghiocei. Ne pregătim de Paște și vacanțele/concediile mult visate. Și tot așa, viața trece oricum. Că suntem fericiți sau nu, că bombănim la te miri ce, că toate trec până la urmă.  Cum, necum. Nu e puțin lucru să ne bucurăm de fiecare zi. Dincolo de uzura cotidianului și necazurile contingentului. Citim, ca să nu murim. Cu și fără mască, cu și fără măști. De nemurire, nici pomeneală. Care cum apucă. Ne-a atras atenția o carte cu un titlu provocator. Numele Întâistătătorului de la Ankara, Liderul Maxim al actualei Republici Turcia – membră de bază a NATO, nota bene – Recep Tayyip Erdoğan nu avea cum să nu ne facă cel puțin curioși. Dacă nu și interesați. De acolo provin mulți dintre cei cu numele terminat în – ian și care au împânzit în ultima sută de ani tot mapamondul. Povestea lor fiind mult mai veche și cu multe drame/tragedii cuprinse în ea. Acum ne-am oprit însă asupra unei cărți. Și nu am avut ce regreta. O carte care se citește pe nerăsuflate, dar poate (și poate, desigur!) provoca tahicardie multor lideri politici europeni și euroatlantici. Principiul strămoșesc otoman interesul ține fesul e valabil și astăzi când e la modă pălăria sau șapca în dauna fesului interzis de Generalul Mustafa Kemal, Părintele (Atatürk) Republicii Turcia de astăzi. Membră NATO, cu puteri depline, cu o armată bine instruită și echipată din vremea Războiul Rece – care se încălzește în zilele noastre, bașca o ( fostă?) serioasă candidată și la admiterea în Uniunea Europeană. Situația politică internațională este gravă, peste războiul ( „operațiune militară specială”, sanchi, în limbajul de lemn al lui Vladimir  Vladimirovici) din Ucraina și celelalte nenorociri  care apar când ne așteptăm mai puțin. Tragedia cu zeci de mii de victime de care a avut parte poporul turc în urma catastroficei mișcări seismice de la granița dintre Turcia și Siria nu a lăsat indiferentă comunitatea internațională. Care s-a mobilizat exemplar, inclusiv Armenia, care a trecut peste orice fel de resentimente și a trimis imediat ajutoare. Printr-o graniță care s-a redeschis cu această ocazie și ar putea constitui un prim pas de reluare a dialogului diplomatic/politic dintre două țări și popoare care au multe de împărțit. Încă. Din trecut și prezent. Nu apucăm să fixăm jaloane constructive pentru viitor pentru că memoria trecutului și faptele prezentului nu ne dau pace. Jurnalistul/publicistul și activistul comunitar – co-président du Conseil de coordination des organisations arméniennes de France (CCAF) – Franck Papazian scoate în anul care abia s-a încheiat, un volumel – 125 de pagini, cam cât Străinul lui Camus  – un eseu extrem de bine articulat, cu provocator-polemicul titlu „Le Régime Erdogan. Une menace pour la France”( Robert Laffont/Versilio, 2022).  În buna tradiție a publicisticii din Hexagon, în virtutea unei bune școli și îndelungate experiențe a jocului de idei care a marcat cultura franceză, Franck Papazian ne oferă portretul unui șef de stat conturat în liniile ferme ce-i definesc personalitatea. Mai aproape de omul și politicianul bine înșurubat în actuala conjunctură politică din Turcia. Pregătit pentru un nou mandat, având la îndemână toate pârghiile unui stat autocrat, care-l slujește, chiar dacă scârțâie din toate încheieturile. Solidarizarea într-un front comun alcătuit din șase partide de opoziție – un larg spectru politic, de la stânga la extrema dreaptă – și găsirea unei alternative prin candidatura mai moderatului Kemal Kılıçdaroğlu – 74 de ani, președintele Partidului Republican al Poporului la prezidențialele din Turcia ce se aproprie vertiginos. La 14 mai va avea lor prima rundă, alegerile au fost devansate cu o lună de către Erdogan, care speră să mai recupereze din erodarea popularității din ultimele luni.

Papazian face un portret atotcuprinzător. Fără tușe edulcorate și interese geostrategic-politice puse în context. Interesul ține fesul când vine vorba de relațiile internaționale și jocul la mai multe capete vizavi de Turcia pe care-l practică atât SUA , prin administrațiile succesive de la Washington cât și mai noile plutoane de tehnocrați de la Bruxelles. Toată lumea are nevoie de Turcia, într-un fel sau altul. Și atunci se ajung la compromisuri riscante, se găsesc soluții, mai mult sau mai puțin onorante. Franck Papazian renunță la mănuși și abordează ex abrupto personajul omul politic Erdogan. Nu vrea neapărat să facă un portret în tușe îngroșate, dar nici nu se ascunde după degete ca să nu-l prezinte pe liderul de la Ankara așa cum este. Șapte capitole, ce acoperă chestiuni dramatice și grave ale Turciei, de ieri și de azi. Șapte verdicte de coupable, adică mai pe românește, vinovat!. Nu sună bine pentru oficialitățile de la Ankara – dacă mai eram angajat la MAE român nu-mi puteam permite să scriu ceea ce avansez acum fără opinteli – dar demonstrația lui Papazian pentru justificarea unei afirmații are toată greutatea adevărului cuprins în ele.

1.Sur les droits de l’homme en Turquie: coupable!

2. Sur l’islamisation de son pays: coupable!

3. Sur le massacre des Kurdes: coupable!

4. Sur le genocide passe et present des Armeniens: coupable!

5. Sur son invasion a Chypre et en Grece: coupable!

6. Sur son appel a djihadisme en Europe: coupable!

7. Sur son desir de terraser la laicite en France: coupable!

Concis în formulări, concret în prezentarea unor analize bine armate sub raport documentar, utilizând un stil relaxat acolo unde în general comentatorii se inflamează eseul lui Papazian poate servi atât celor care se ocupă de relații internaționale, cât și armenilor. Capitolul 2, cel legat de genocidul armean din secolul trecut ne-a interesat în mod special. Tratat sub toate aspectele. De la convoaiele morții de la Muș și Sasun, la negaționiștii din zilele noastre. De la crimele înfăptuite cu sânge rece la atitudinea constantă a Franței și președinților ei în favoarea recunoașterii genocidului. Nu în ultimul rând Emanuel Macron, care a răspuns cu demnitate provocărilor lui Erdogan.  De la abordarea rădăcinilor, a evenimentelor și deciziilor luate de succesive administrații otomane care au condus la tragedie, de la sultanul Abdul Hamid la Junii Turci, se apelează la cifre concrete și fapte abominabile dovedite și subsumate într-un lung  șir de lucrări istoriografice de mare anvergură. Există o uriașă bibliografie, care, din fericire, poate fi consultată, la cerere, și la București. În  nici 30 de pagini avem esența a tot ceea ce în alte mii de pagini Raymond Kevorkian, Taner Akcam și atâția alți specialiști și experți de necontestat ai subiectului au fixat adevărul despre această dramă. Care afectează nu doar istoria armenilor, ci și a turcilor. Turciei moderne. Doar Conclusion/Concluzia finală e scutită de acest verdict tăios. Care cade ca o ghilotină – ca și condamnarea la moarte, cu greu eliminată din jurisdicția franceză – precum acel de neuitat J’acusse! al lui Zola, de acum peste un secol și jumătate – legat de cazul Dreyfuss, de care cei care azi se agită pentru vârsta de pensionare sunt interesați mai puțin. O carte care ar merita tradusă și la noi. În România. Chiar dacă interesele statului român de astăzi sunt altele – România are un parteneriat strategic cu Turcia – iar conjunctura actuală internațională îndeamnă la prudență și compromisuri de toate felurile. Dar dacă Regele e gol !, ce facem ? Ori tăcem, interesul ține fesul,nu ? sau citim cartea lui Franck Papazian și acceptăm câteva adevăruri greu digerabile. De ales.

by Bedros Horasangian