Bedros Horasangian

BEDROS HORASANGIAN : Despre Istoria armenilor din România

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Este  unul dintre proiectele nerealizate ale comunității armene și rămâne în sarcina viitoarelor generații să-l ducă la capăt. La fiecare cincizeci de ani memoria colectivă își schimbă reperele. Ce era prezent/azi/acum devine o pastă subțire și opacă pentru noile generații ce vin. Și în absența documentelor, studiilor/cercetărilor care pot dovedi ceea ce istoria consemnează – cu lacunele și mistificările partizan-subiective de rigoare se alege praful de toți și de toate. Uitarea. Neantul. Hitiții, etruscii, cine mai vorbește azi de ei? Ce se va alege de armeni? Nu sunt sigur de nimic. Acolo unde ar trebui să avem certitudini bâjbâim printre aproximații. Speculații. Cu  sau fără temei. Sigur că studii parțiale, cercetări punctuale, lucrări, unele de anvergură și valabilă autoritate/ competență științifică – dedicate unui subiect/temă/ personalități etc au fost publicate în ultima sută de ani. Sigur că încercări meritoase de a acoperi acest domeniu cu multe zone încă puțin cercetate – sau  doar anecdotic/ superficial, la nivel publicistic mai ales – au existat. Dar o lucrare capitală, care să îmbrace toate aspectele legate de civilizația/ cultura/credințele religioase/aspectele sociale, economice și impactul lor politic în societatea românească, de ieri și de azi, se lasă încă așteptată. Premize bune au apărut o dată cu crearea unui centru ( Institut) de Studii Armenenești la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj. Datorită (și)energiei, pasiunii, tenacității și bunelor intenții și proiectelor pe care le ducea la capăt – tot nu pricep de ce atâta tăcere în jurul numelui lui după dispariția sa din viață la Erevan, nici un hochihankist, un articol omagial amintirist, vreo comemorare pioasă, specialiști ai genului s-ar găsi, păcat, ciudat, regretabil – ale regretatului Ambasador Hamlet Gasparian, care a reușit să coaguleze bunele intenții ale autorităților române, politice și universitare, s-a reușit crearea acelui centru de studii armenești. Care fără prea mult tam-tam, fără să fie neapărat pe cai mari a făcut o bună treabă (și) la Cluj. Cărți, evenimente, manifestări publice, ba chiar aș zice că a influențat și o școală – la figurat, dovadă suita de articole/mici studii altminteri comise de o pleiadă de studenți ce abordează teme/subiecte grave ale istoriei armenești. Ne oprim aici cu aceste considerații parazite și să amintim ce ar fi de citit pe îndelete. Patru cărți, diferite ca mod de abordare și scriitură, patru cărți care se completează reciproc. Și care, ca într-un mic-mare joc de puzzle alcătuiesc o frescă, cât de cât, a istoriei armenilor. Din lumea largă, dar mai ales din România. Să începem periplul nostru  prin volumele selectate – nici măcar, le-a pus hazardul unul lângă altul, pentru acest grupaj.

Cu toate că suntem în 2022 am rămas datori și în urmă cu prezentarea – amintirea măcar că există – a unor cărți apărute în anii din urmă. Prima lucrare, despre care nu știm să fi citit pe undeva că a apărut, și care ajunge la noi cu o întârziere de niscaiva ani se numește, tandru și amical, „Despre armeni, cu dor ”( Editura Cetatea de Scaun, 2018) cum greu ai putea găsi  la armenii care bombăne tot timpul și strâmbă din nas la orice că ar fi mai altfel “Aman, Vras căre…”, este semnată de o jurnalistă din Constanța, Andreea Pavel. Când am văzut coperta, am exclamat instantaneu, ce s-a maturizat, Andreea. Apoi mi-am dat seama că nu era Andreea Pavel în fotografia de pe copertă! Nu, nu este armeancă, ci doar a trăit și combate într-un oraș multicultural și plurietnic,  unde mai multe etnii mereu s-au suportat și tolerat reciproc. Constanța. Acel nostalgic și plin de parfum oriental Kustenge al bunicilor noștri, într-o Dobroge care niciodată nu a fost pământ românesc, până într-o bună zi, când România – se știe mai puțin și  nu se vorbește deloc despre această tranzacție politico-diplomatică – cedează Bugeacul, sudul Basarabiei – Rusiei și obține în schimb ceea ce azi adăpostește cea mai importantă forță militară NATO de la baza din Kogălniceanu. Să-i dăm cuvântul Andreei Pavel să spună singură ce și cum e legată ea de armeni. „ Am aproape 30 de ani  ( suntem în 2018, nota mea,  BH) și astea sunt primele mele amintiri cu armeni. Sunt armenii care mi-au marcat viața, mi-au oprit și mi-au pornit Timpul, mi-au deschis porți la momentul potrivit și m-au oprit sau m-au pornit în căutarea mea. Nenea Edi și nenea Aris Sarchizian, nenea Aram Șișlian și preotul Avedis Mandalian. Am amintiri neplăcute din creșă, îndulcite de înghețatele unui ceasornicar armean. Am absolvit un liceu elitist de matematică-informatică, cu norocul de a face literatură în cenacluri la care participam datorită unui paznic armean. Și m-am descotorosit de povara unei instituții îmbătrânite datorită unui preot armean care a slujit pentru cel mai vechii popor creștin din lume. Și pentru mine. Asta e povestea mea și a armenilor care s-au refugiat în țara mea, mărturisește fără opinteli și prefăcute suspine constănțeanca ce face jurnalism de investigație într-o lume în care e așa cum e și nu cum am vrea noi să fie. Într-un emoționant cuvânt înainte – Prin mizeria istoriei – prof Univ. Dr. Florin Anghel, mentor și far călăuzitor al autoarei, pune corect accentele cuvenite care fac dintr-o simplă carte de interviuri cu  11 repondenți – la care, ca să fie o duzină, putem anexa cu folos și galeria foto, mai mult decât sugestivă ca forță de impact a memoriei ce e pusă să activeze un întreg trecut. Cine mai știe azi de fostele proprietăți al unor familii precum Damadian, Emirzian sau Manisalian? Sau că sora mai mică a bunicii mele Mariam, tanti Arusiak, a fost soția Părintelului Mesrob Baronian, fratele lu Zareh Bălbul Baronian, părintele celui care multe decenii în șir a fost torța vie a comunității armene din  România, mult regretatul Dr. Zareh Baronian. Da, suntem armeni, armeni din România,  nu de nicăieri sau oriunde! Da, această identitate, care se pierde încet încet nu trebuie să dispară. Ci ar merita conservată. Cu specificul ei, cu tradițiile ei, care ne leagă de poporul român, obiceiurile și modul lui de viață în care ne-am lăsat antrenați. Și pentru care destui dintre înaintașii noștri și-au dat viața. Pentru România, sub drapel românesc. Regretatul Bogdan Căuș a tot scris despre acei eroi, poate azi uitați. Ei există, la cimitirul armenesc sau puși unul după altul pe peretele Bisericii Armene din București. Despre ce era vorba? Da, multe ar merita puse pe hârtie ca să nu se piardă în colbul deșertăciunilor lumii. De aceea apreciem în grad înalt cum au fost împănate interviurile cu alte multe note, explicații și istorii de tot felul. Evenimente dramatice – anul 1915, de exemplu, cu pățaniiile de viață ale fiecărei familii puse să-și refacă trecutul. Cu oameni și întâmplări nostalgice ale fiecăruia. Care, puse cap la cap, alcătuiesc nu doar o hartă sentimentală a unui grup de armeni pripășiți în România – Constanța a fost poarta deschisă miilor de refugiați din Imperiul Otoman, înainte și după 1915 – ci istoria unei întregi comunități. Journal en miette ( Jurnal în fărâme) numea desțăratul Eugene Ionesco o carte plină de nostalgiile unui trecut risipit în propriai memorie. Andreea Pavel resuscită memoria unor armeni constănțeni, după cum urmează, intrarea lor pe scena editorială: Anaid Tavitian, Mihael Chircor, Alice Altunian, Azaduhi Benlian, Harry Michelle Boiagian, Arșaluis Sarchisian Gurău, Eduard Diradurian, Siranuș și Ioan Olariu, Alice Semedichian Platon, Liviu Merdinian, Aris Sarchizian. Fiecare are ceva de povestit, fiecare aduce câte o mărturie prețioasă la portretul colectiv al unei comunități care din 5-6000 cât avea la începutul războiului, iar acum ( în 2015, nota mea BH) are 200 de suflete, după o mărturie a dnei Alice Altunian. Am citit cu multă emoție și participare toate aceste pagini de reală literatură nonfiction. Am citit cu mult interes despre evenimente și întâmplări ale unuia sau altuia din viața și destinul celor pe care-i provoacă – abil am putea spune, Andreea Pavel. Care a fost interesată de ce s-a întâmplat în 1915 când încă era doar o simplă elevă de liceu. Și putem spune că a contribuit dincolo  de un masterat pe această temă, și la acel încă deschis Dosar 1915 prin aceste indirecte forme de resuscitare a memoriei. Cartea ar merita citită nu doar de armenii de meserie – mai un speach, mai un karoz, mai o coroană, mai o poză cu statuia Generalului Antranic, mai o masă tovărășească, toate bune și frumoase, nimic de zis, trăim pe lângă un popor vesel și plin de viață, viața trece oricum etc – ci  și de românii care nu știu de multe ori mai nimic despre cei care trăiesc pe lângă și printre ei.

Bravo Andreea, ai făcut o treabă bună!

Un alt volum, bogat ilustrat, elegant machetat și tehnoredactat, aerisit pus în pagină, cu un corp de literă ce te ajută să deslușești textul și fără să zgârii cu nasul hârtia velină, de această dată și care ne mută în Moldova, poartă titlul provocator, „O bijuterie pierdută. Biserica Armenească din Bacău” ( Editura Ararat, 2021) este semnat de Mihai Ceucă. Armean cumva? Nu, român sadea, un vajnic consătean/ orășean cu alde onor mai marele armenilor băcăuani de azi, mulți puțini câți au mai rămas, onor Vasile Agop, Trăiască!, ci un distins până mai ieri inginer, inventator, colecționar și cercetător al istoriei locale și al filateliei și cartofiliei – asta ce-o mai fi?, o să caut pe net, proful meu de mate de la liceu, Nicolae Manolescu – nu are nici o legătură cu șeful lui Vosganian de la Uniunea Scriitorilor – ne spunea neted, ”Nu e rușine să nu știi, e rușine să nu vrei să știi!”, Ia, te uită, nene, adâncă, ce mai… – cu această carte despre armenii și biserica din Bacău, prietenul nostru, după cele spuse amical de prof. Dr. Corneliu Stoica într-un volum dedicat oamenilor de seamă din Târgu Ocna, de unde este la obârșie și (fostul)preot Paul Bogdan. Unde te învârți prin România dai de armeni. Sau urme lăsate de ei. Bref, un inginer mecanic dedulcit la umanioare. Și autorul, pe lângă alte lucrări simandicoase de istorie locală, ca să nu mai lungim pelteua – mai țineți minte  ce și cum făceau bunicile noastre rafturi întregi de șerbet, dulcețuri, compoturi și alte minunății de zaharicale pe care nici un Heinz, vreun ketch up sau compot de ananas  de azi nu le pot înlocui – este și autorul acestui album documentar despre ceva ce nu mai este. Biserica Armeană din Bacău, aflată cândva în plin centru orașului, nu mai este. O mândrețe de construcție, cu două turle cam prea făloase pentru întreaga construcție, de unde i s-au tras și multe ponoase. Istoria nașterii, creșterii unei comunități și apoi dispariția unei biserici sunt atent documentate într-o carte care se povestește singură. Fără să aibă cine știe ce vechime precum suratele ei din Suceava, Botoșani sau Roman, Biserica Armeană din Bacău era una dintre cele mai mândre. Povestea ei, de la construcție și demolarea de după cutremurul din 1977 este descrisă fir a păr de un autor car nu se zgârcește să ne livreze povești. Și cum au fost folosite drept material de construcție pentru o altă biserică romano-catolică de această dată din Gioseni. Frumoase povești ce refac o lume azi dispărută. Despre care a scris cu mult har și emoție regretatul om de radio, prietenul nostru care a fost Paul Grigoriu. Minunata lui carte despre Strada Armenească și poveștile conținute în ea ar merita reeditată. Pe colegul de liceu Andrei Cristoveanu, cu care jucam baschet la Spiru Haret nu l-am mai văzut de mulți ani. Da, nume puzderie de negustori, proprietari, intelectuali, ba și eroi de război, precum acest Constantin Ene, de care  nu știam nimic. Multe, multe nume de armeni băcăuani sau mai puțin se plimbă prin fața ochilor noștri, amintindu-ne și de vârstnicul avocat Manuchievici pe care l-am prins încă în viață la Bacău, la începutul anilor 80. Fum. Mereu repet, trăim, o mare minune. Fiecare zi. Fiecare om. Fiecare destin. În parte. Laolaltă. Nu putem fi armeni, români sau eschimoși de unul singur. E nevoie de cei din jur. De cei din preajmă. Vorba tatălui meu, mereu dispus la prieteneală, Hai că dau un șpriț!. Și să aveți domniile voastre cititorii cărții despre Biserica Armeană din Bacău, atâția bani câte sifoane am cărat pentru cei care se adunau în jurul lui Ovanez Horasangian. Cu Diradurienii din Constanța eram neamuri. N-a mai rămas nimic. Păcat că astfel de monografii locale, dedicate altor localități unde au fost – unde mai sunt încă armeni, nu au fost în lucru, măcar pentru frumoase aduceri aminte. UAR-ul ar putea lansa un proiect editorial pentru următorii ani, ca fiecare localitate din România care a beneficiat de prezența unor comunități, mai mari sau mai mici, armene să-și găsească prezența în mici/mari studii istorico-literare. Documentare există, finanțări de editare s-ar găsi, chef și tragere de inimă ar fi necesare. Varujan Vosganian s-a ocupat de Focșanii lui, dar pentru restul de comunități?

 Aviz mai tinerilor amatori.

Dacă primele două cărți despre care am făcut vorbire, se refereau la particularul prezenței armenești în spațiul românesc, de această dată avem un studiu ce radiografiază istoria, civilizația și spiritualitatea armenească în generalul ei. De pretutindeni, din  totdeauna și până mai ieri. ( Acel nefericit azi război de 44 de zile de acum doi ani nu este atins în această incursiune în timp și spațiu al armenilor)  Cu o frumoasă copertă cu un interesant material ilustrativ – hărți, mai ales – volumul „Armenia: Istorie și geopolitică ” (Editura Ararat, 2022) este realizarea majoră chiar am putea avansa, al unui diplomat, Călin Constantin Radu, din Centrala Ministerului Afacerilor Externe român. Tânăr putem presupune nu doar după foto-ul de pe coperta patru, ci și după anul absolvirii Facultății de Științe politice din cadrul Școlii Naționale de Științe Politice și Administrative ( faimosul SNSPA autohton) cu specializarea Relații Internaționale și Studii Europene, subiectul tezei de licență fiind geopolitica Republicii Moldova. Între 2008-2010  urmează un masterat în domeniul analizei și soluționării conflictelor internaționale. Publică volumele „Republica Moldova între est și vest” și „Provocări ale lumii de ieri și de azi”, ambele la o editură de care până în acest moment nu auzisem, Politehnica Press, în 2008 și 2013. Astfel fiind datele autorului să vedem ce conține noul volum dedicat cap coadă Armeniei și armenilor. Și nu doar lor. Ținem cont de precizările oferite de însuși autorul – raportarea la o lucrare de compilație apărută la noi în anii 90 despre civilizația armenilor, când ai la bibliografie nume grele și cărți uriașe nu e binevenită etc – ținem cont și de preocupările profesionale aplecate spre studiul relațiilor internaționale și nu al istoriei în sine, ținem cont și de încercarea de a păstra un echilibru, ca angajat MAE, dar și ca intelectual român care știe bine că e de preferat să nu devină partizan. Între interpretările istoricilor din lumea academică occidentală și cele ale părții turco-azere, vădit subiective și mistificând realitatea. Atât a trecutului cât și a prezentului în mișcare. Nu intrăm în fel de fel de obiecții și detalii de interpretare, dar o singură precizare. Când pomenești la Bibliografie – care cuprinde pe lângă titluri valoroase și lucrări de propagandă negaționistă de mâna doua – de capitala lucrarea a lui  Raymond Kevorkian , The Armenian Genocide. A complete History, I.B.Tauris. 2011 – ne temem că autorul nu a consultat-o, doar a citat-o, un exemplar și în ediția franceză se găsește la redacția Ararat, în dulapul meu – interesant cum nu am birou, dar am un dulap la ei, plin de cărți rare, care nu știu ce-o să se întâmple cu ele etc – deci dacă parcurgi demonstrația convingătoare a istoricului francez, e greu să mai fii neutru și echidistant. Că și turcii au avut pierderi uriașe în WW1, că au murit milioane de otomanii de foame, frig și molimi, și nu măcelăriți într-un mod barbar de autoritățile otomane și triburile seminomade de kurzi. Este un prim uriaș genocid – între timp s-a descoperit și de cel făcut de germani în Namibia – al secolului XX. Da, are legătură cu Holocaustul! Kurzii, care în 1915 au făcut prăpăd printre armeni,  azi, la rândul lor sunt victime ale regimului de la Ankara. Nu, la concret, vinovăția pentru ce s-a întâmplat în 1915 nu e împărțită. Revenim la prezentul volum. Altminteri apreciem în grad înalt efortul de a prezenta în detalii parcursul istoric al neamului lui Hayk – așa cum numește de multe ori pe armeni, nu știu dacă merge amintit la tot pasul – din zorii istoriei și până în secolul XXI. Împărțită în mai multe substanțiale capitole, volumul a adunat multă informație istorică. Capitolul prim, „De la origini la apariția Rusiei în Caucaz”, parcurge istoria armenilor din antichitate, trecutul regatului Urartu, imperiul ahemenid și impactul cu elenismul, războaiele romano-sassanide care au dus la împărțirea Armeniei , nașterea Armeniei Ciliciene și războaiele turco-persane  care au condus la prezența rușilor în Caucaz. Armenii nu sunt un popor caucazian, cum mereu sunt asociați, cu georgienii și azerii. Heimat-ul armean, Vaterland-ul, vatră, patrie, este în podișul armean, cele șase fost vilayete din estul Imperiului otoman, care au fost locuite și trăite de armeni până au fost golite de populația armeană într-un uriaș proces de epurare etnică și ceea ce numim azi, displaced persons, în  1915. Punct. Apoi totul s-a dat peste cap, și mica republică armeană, parte dintr-o țară sfârtecată de la interese politice și genocid – în sfârșit au recunoscut și Statele Unite, prin Joe Biden – a devenit țară caucaziană, în limbajul noilor comentatori de relații internaționale. Partea doua a cărți se ocupă de ultimele trei secole. Prezența activă a Rusiei, Reformele și discriminările din Imperiul otoman și cel Rus, Primul Război Mondial, Genocidul – punct câștigat, am putea spune, dincolo de interpretările prudente legate de crimele comise și responsabilități, de care vag am pomenit mai la deal. Și epoca modernă cu tot ce a urmat. Prima republică, instaurarea puterii sovietice, dictatura stalinistă, erele Hrușciov, Brejnev, Perestroika lui Gorbaciov , Disoluția URSS. Autorul se simte mai în largul lui când abordează ultimele decenii. Partea III-a Armenia și Karabaghul, războaiele, acordurile de pace, escaladarea conflictului și războiul de patru zile, care închide cartea. Ce a urmat, războiul ultim, cu toate rezultatele lui dezastroase pentru armeni, Armenia și Karabagh nu mai sunt analizate. Una peste alta, repetăm, o lucrare muncită am putea spune, ce încearcă să acopere – și în mare parte reușește – un uriaș gol informativ din spațiul istorico-cultural românesc. Este meritul principal al cărții, dincolo de bombănelile noastre punctuale. Cum adică nu sunt menționate măcar Memoriile Ambasadorului Morgenthau, apărute în două ediții și la noi, dar sunt utilizate surse documentare precare turco-azere? Etc. Diplomație, diplomație, pricepem, dar adevărul nu e interpretabil. Sau poate fi? Îl asigurăm pe autor de toată considerația noastră și-i stăm la îndemână cu lucrări care pot completa bibliografia utilizată. Vorba ceea, dăm și-un șpriț!

Cea mai tare carte din grupajul nostru am putea spune că este volumul „Armenii din România„ (Editura Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, Colecția Minorități, 2021) coordonat – excelent, sub toate aspectele, documentar și analitic – de Claudia Dărăban, Lucian Nastasă- Kovacs și Ilka Verres. De ce? Pentru că beneficiind de un grup de cercetători cu multă știință de carte la bază alcătuiesc împreună un grupaj de studii, care mai de care, simandicoase, pe subiecte punctuale ce privesc istoria armenilor din România. Și acoperă întreg arealul în care aceștia au viețuit și contribuit la prosperitatea comunităților pe care le-au creat sau s-au integrat. Din Moldova și Țara Românescă, până în Dobrogea și Transilvania. Să amintim, pe lângă cei trei coordonatori, care contribuie fiecare și cu substanțiale eseuri/studii punctuale, și pe ceilalți care au scris extrem de pertinente texte. În ordinea în care apar în carte – Editura Ararat ar putea să retipărească volumul , eventual să-l propună și unei edituri străine – pentru a fi mai ușor accesibil nu doar și altor cercetători – aceștia sunt: Judith Pall, Kornel Nagy, Marius Chelcu, Peter Pal Kranitz, Lidia Prisac, Ștefan Cristian Ionescu, penultimul, dar nu cel de pe urmă, Simion Tavitian, al nostru,  ca să spunem așa, care scrie evident despre casele armenilor din Constanța, fragment dintr-o carte apărută în 2003, la Editura Ex Ponto, „Armenii dobrogeni  în istoria și civilizația românilor”,- și  Nicolae Sabău, care închide lista cu un studiu aplicat  dedicat picturilor din Bisericile Armeano-Catolice și catolice din Transilvania și Banat. Toate studiile prezente în acest volum aduc informații puțin circulate dacă nu cumva cu totul inedite. Despre zone puțin cercetate ale vieții comunitare armenești între cele două războaie mondiale, despre organizarea ș funcționarea Uniunii Armenilor, a Bisericilor Armene – gregoriană sau catolică. Dar și despre luptele intestine dintre diversele fracțiuni politic ale comunității – dașnagi, ramgavari sau HOG-iști, fiecare cu protagoniștii ei. Importante sunt și datele oferite de aceste studii despre legăturile cu statul român, eforturile întreprinse de ambele părți, de a sprijini refugiații armeni în încercarea lor de a se stabili pe pământ românesc. Am dat peste multe nume de personalități – mai mari sau mai mici – care erau ființe vii în anii 50, aflu pentru prima dată de ce învârteau unii sau alții, azi dispăruți cu toții, și buni și răi deopotrivă. Volum indispensabil pentru cei care vor scrie într-un viitor imprevizibil Istoria armenilor din România. Întâmplarea a făcut ca patru asemenea volume, fiecare în felul lui să contribuie la o lucrare ce ar merita într-o bună zi dusă la capăt. Cine s-o facă? Nu știm. Îi urăm succes deplin, ar avea din plin despre ce să scrie.

Bedros HORASANGIAN

Leave a Reply

Your email address will not be published.