BEDROS HORASANGIAN : Cafeaua familiei Carabelaian

Am primit un telefon. Cu un vers al poetului Geo Dumitrescu, spun și eu, numai vești rele mai aștept. Doar despre covid, movid, necovid, decedați, pacienți internați la ATI, vaccinați, „tu ai făcut rapelul?” „Eu am făcut și booster” – aman as inch e, doza treia mai pe înțelesul tuturor, – tratamente, înmormântări cu escavatorul, locuri de veci, lockdown, nelockdown, treaba e groasă, cuțit os, cum spune un personaj memorabil de-al lui Nenea Iancu. Adică I.L. Caragiale, prietenul la toartă al lui Petre Missir și al lui Mestugian, care lucra la Universul și aranja articolele să aibă virgulele și punctul la locul lor. Mai țineți minte ce figură urâtă îi făcea un anume cafegiu Sarkis din Mahalaua Armenească, când încă nu veniseră prin zonă nici alde Carabelaian, nici Florescu însuși, despre care vom avansa câteva impresii de viață din trecutul imediat?  Nu mai insistăm, deci, numai de rău și rele auzim. Nu tu o glumă, un banc bun, bucuria de a vedea un film, doi ochi albaștri, o coapsă fină de alăută florentină – asta e de la Arghezi, poetul, mare pișicher altminteri cu toată călugăria lui din junețe la Cernica, dar câte și mai câte nu am fi putut povesti cu domnul Anton  Carabelaian a cărui moarte mi-o anunță intempestiv telefonic amicul Gheorghe Florescu. Olteanul cu cafeaua și armenii. Florescu, pui de oltean, ajuns huruhaghvegi printre armenii din familia Carabelaian. Auzisem de familia Carabelaian, dar nu ne cunoșteam. Așa a fost să fie. Cât au fost ei prin Romanistan, fiecare cu ale lui, apoi Carabelaienii – a căror poveste poate va apare într-o bună zi sub formă de carte – au ajuns în țara lui Trump și a prietenilor mei din copilărie Harutiun Gligoriu de la Los și Edi Vartughian de la NYC și a fraților Aglamișian de la Detroit – oare unde nu găsim armeni? – au plecat. Fiecare familie cu destinul ei, fiecare individ cu soarta lui. Cu Anton Carabelaian am cuplat imediat. Eram deja oameni maturi, cu trecut în spate, și umorul și ironia la ea acasă. Om cu zâmbetul pe buze, nu-i ploua în gură ca la destui dintre compatrioții noștri – am zis ceva rău? Aștept iute un kiufur/ e înjurătură pe turcește sau haioiank, pe armenește, în familiile noastre se vorbea de toate, nu pe alese, ce filologie, ce palatinale sau labiale, urechea era de bază, și un anume instinct al limbilor străine pe care armenii, de voie de nevoie mai ales l-au asumat. Ne-am văzut de câteva ori prin mijlocirea tov. Florescu, ne-am simpatizat și apoi am schimbat câteva mail-uri. Domnul Anton Carabelaian a început să scrie la istoria familiei sale, un mix simpatic de amintiri și memorii de care și uitasem. Nu știu de ce am întrerupt legătura – e drept că am avut și computerul virusat – dar așa a fost să fie. Ca dl Anton Carabelaian să moară pe neașteptate la New York ca eu să răscolesc prin propria memorie care devine pe zi ce trece mai șubredă – dar și prin computer – să aduc în actualitate portretul unui armean pe care l-am simpatizat. Noroc cu tov. Florescu că a găsit și niște fotografii care confirmă faptul că nu mint. Și dacă mint sau scot din burtă câte ceva mai contează? Oamenii care știu să râdă trăiesc mai frumos. Din categoria asta făcea parte și Anton Carabelaian a cărui dispariție întunecă aceste zile frumoase de toamnă. Și poate reușesc să-i scot sub formă de carte propriile lui amintiri. Azi suntem, mâine, nu. Nobody cares, khăsmet!

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

ANTON CARABELAIAN : Povestea Carabelaienilor ( fragment)

Mă numesc Anton Carabelaian, fiul lui Avedis (născut în 6 ianuarie 1897) și Verjin (născută în 30 mai 1911) Carabelaian, sora mea fiind Luci (de fapt Lusig) cu doi ani mai mare decât mine.

Să derulăm întâmplările începând de prin anul 1913, atunci când tatăl meu avea vârsta de 16 ani, iar mama mea 2 ani.

De loc, erau din (să-i spunem), comuna Pacarigi, parte din Kemagh, de unde se știe foarte bine că, unii dintre ei, dintre cei care au reușit să scape de potopul nemilos ce urma să se abată asupra lor, s-au aciuit pe meleagurile carpatine ale României.

În Pacarigi, familia Carabelaian, în număr de 22 de persoane, locuiau într-o casă construită din piatră și ca ocupație principală aveau crestere caprelor, relieful fiind cam muntos. Aici ei erau cunoscuți precum “ Carabelatzii “ și după relatările tatălui meu, noțiunea de “frică” nu făcea parte atât din vocabularul lor cât și din firea lor.

Charabelatzii , erau oameni care respectau, dar erau și respectați.

Pe la  începutul secolului XX, bunicul meu Garabet Carabelaian (îngropat în Cimitirul Pantelimon), pleacă în România cu scopul de a câștiga ceva bani cu care ulteriore să se întoarcă în Pacarigi. De ce se ducea în România ? Greu de știut dar, bănuiala mea este că cineva a creat un precedent pe care l-au urmat cei care au luat aceeași hotărâre .

Stabilit în București, reușeste cu ceva resurse bănești cu care venise, să deschidă o prăvălie de cafea si delicatese dincolo de Podul Basarab, pe la Regie, cu firma „La Cămila” . Întrebarea care se pune, de ce mulți  armeni veniti pe aceste meleaguri, aleg acest tip de negot altii fiind covorari sau chiar bijutieri și nu, altceva ?

Bănuiala mea este că, tot precedentul își pune amprenta pe alegerea pe care o fac noii veniti. Sau mergând mai departe și făcând analogie cu ceea ce  a scris Gheorghe Florescu în lucrarea sa „Confesiunile unui Cafegiu”, precum că primul cafegiu la Poarta Sultanului ar fi fost armean, îl consider tot un precedent pe care l-au urmat unii armeni veniți în România .

Garabet  simte nevoia unui ajutor și astfel apelează la fiul său Avedis, pe care-l cheamă din Armenia să vină în România, lucru care de fapt se și întâmplă.

Astfel, Avedis, venit în București, se înhamă într-adevar la treabă, invață tot mestesugul prăvăliei și reușește în scurt timp să fie de fapt “numărul 1” la magazin.

După povestirile lor, timpul de odihnă era între orele 12 noaptea și 4 dimineața.

Nu numai atât , dar inițiază un comert în Rusia, deschizând un magazin la Ialta și fiind implicat în acțiuni comerciale la Petersburg. Și dacă bine mă gandesc , asta o facea chiar înainte de a împlini 21 de ani. Și de ce spun asta, pentru că în 1918 când bolșevicii au pătruns în Ialta și au început să se dea la tot felul de atrocitați, tatăl meu fiind în Ialta  nu a reușit să se ducă la locuița lui să-și ia bunurile ce le agonisise, nici la prăvălia unde avea pe cineva care lucra pentru el, ci doar, având în buzunar un pașaport franțuzesc  a ajuns la port unde, culmea, chiar ancorase un vas franțuzesc  al cărui punct ulterior de acostare era …..Constanța .

Se pare că din fragedă tinerețe avea o filozofie proprie referitoare la viață si cele agonisite. Făcând o paranteză, când s-au nationalizat casele si ulterior s-a desființat și comerțul particular, felul în care a gândit el a fost…Nu sunt nici primul nici ultimul…nu mi-au luat numai mie…sănătoși să fim !

by Bedros Horasangian