BEDROS HORASANGIAN : Baronian. Jean-Baptiste? Nu, Zareh!

Nu sunt un mare amator de romane polițiste. Nici cu SF-ul nu stau bine – am prieteni care apreciază genul, eu nu mă dau în vânt după el – de Horror sau crimi, nici atât. Și atunci de ce am fost curios să văd despre ce și cum este vorba printr-o carte care se numește “Nouă mici crime foarte obișnuite” (Editura Fides, 2020, sanchi nuvele, nu sunt nici măcar, poate eventual, povestiri, contes, în fine traducere din limba franceză de Petruța Spânu, cu sprijinul programului Seneffe-Passa Porta, finanțat de Serviciul General pentru literatură și Carte al Federației  Valonia Bruxelles, după un original Neuf petits crimes tres ordinaire,  apărut în 2006, la Bruxelles, Editions Le Grand Miroir) care la prima vedere nu-mi spunea nimic. În schimb mă intriga numele autorului. Nici mai mult, nici mai puțin, Jean-Baptiste Baronian. Wow, uite încă un armean, scriitor sadea, de care nu știam nimic. De parcă ar fi obligatoriu să știm ceva despre Saroyan sau Paradjanov. Și Baronian pe deasupra, cum să nu vibrezi la numele drag al mult regretatului nostru prieten și duhovnic, Părintele Dr.Zareh Baronian. Care parcă ieri ne-a părăsit pe neașteptate și mai mult de inimă rea decât de afecțiuni cardiologice. Lăsându-ne nimănui, dovadă că omul sfințește locul Zareh Baronian, Agopik  cum îi spuneau apropiații – nu puțini, cine nu-l iubea pe marele meloman și om al Bisericii Armene, al armenimii din România – avea însă și el clienții lui care i-au făcut mizerii o viață întreagă – nume de legendă și istorie pentru comunitatea – multă puțină, din România câtă a rămas, în afara unei teze de doctorat  și a câtorva articole răspândite prin decenii și reviste fără circulație nu a lăsat altceva scris. O mereu așteptată – și cel puțin de mine încurajată – poveste/nouvelle sau roman etc – istorie a comunității armene din România s-a risipit în neantul proverbialei sale memorii. Care știa tot și totul despre romanahii printre care a ostenit decenii bune de viață. Nici măcar povestea familiei lui – relativ recent i-a murit și Hampig, ultimul lui frate, cel din America – pe acela care fost director la Circul din Moscova am apucat să-l întâlnesc și eu cândva, când mai trăia și Diramair, mama lui Agopik și soția lui Zareh “Bâlbul” – omul era și poet – Baronian, dascăl de renume la Școala Armeană din București ( fratele lui, preot la rândul lui, era căsătorit cu mătușa mea Arusiag – făcuse Robert College la Bolis  – de la Constanța, sora bunicii mele Mariam, din Aghn, de obârșie,  deci am fost și oarece neamuri prin alianță) –  nu  avem la îndemână. Nu mare surpriză și bucurie mi-a produs cartea autobiografică a lui Hraça  Kirmiziyan ,”Arrive d’ailleurs. Le destin d’une vie” ( Verone Editions, 2020) care reface destinul unei familii armene pe 150 de ani, așa cum ar fi trebuit ca fiecare familie de desțărați să-și compună propria odisee. În absența unei Ithaca, golită astăzi de armeni și supusă uitării și mistificărilor de tot felul. Vom reveni asupra acestei minunate cărți, care fără fasoane și vanități cum le vine la îndemână multor conaționali – oare de aici provine lungimea nasului și forma lui? – îi reușește un adevărat tur de forță, debutând la  90 de ani ca memorialist. Vom reveni cu detalii și o atentă lectură. Merită. Deci, Baronian, dar de această dată Jean Baptiste. As Ov e, Ov e as? Cine  mai e și acesta, se ițește imediat întrebarea. Ce oferă editorul român și ce găsim noi pe internet e puțin. Și mai mult intrigă decât aduce clarificări. Jean-Baptiste Baronian e născut 12 aprilie 1942 la Antwerp, în Belgia. Hm, nu a fost un centru comunitar armenesc. Sau cel puțin nu știu eu. Nu reiese de nicăieri nici o altă referință biografică. Măi să fie, dai și cauți și găsești o enormă bibliografie – omul e harnic și spornic ca un stahanovist fruntaș în producție, zeci de titluri se înghesuie pe o listă ce cuprinde de-a valma scrieri pentru copii și tineret romane polițiste, de aventuri, monografii dedicate unor nume grele din literatura franceză – Verlaine, Rimbaud, Baudelaire – versuri, folosește mai multe pseudonime – cel mai notoriu exemplu, portughezul Fernando  Pessoa –  Baronian face și antologii de tot felul, este, cu un cuvânt utilizat de bunicii noștri, un toptangiu, scrie și publică cu toptanul, nu cu ridicata, cum practicau negustorii mai mici de pe Calea Moșilor. Mai țineți minte, Str.Vaselor 6, unde era locuința lui Siruni? ( Care Siruni ?, ce Siruni?, nu mai știe și nici nu mai vorbește nimeni de el, doar câțiva babalâci și boșorogi, cum ne gratulează cei cu caș la gură de azi, își mai amintesc de marele savant de odinioară, a cărui muncă, legată de armenii din România, a continuat-o Suren Kolangian, și astăzi inimosul Eduard Jeamgocian). Avem doua nedumeriri. Ce e cu prozele astea traduse și cine e Baronian. Prozele – în regim de stories, povestiri, contes, raskaz, sunt mici întâmplări cu oarece suspans și oarecum traversate de câte un mister. Că e și câte o crimă la mijloc sau nu prea, narațiunile sunt curat scrise, cu multe trimiteri culturale – omul nostru are meșteșug, dar fără să aibă și explozia unui talent de excepție – bine aduse din condei și care ar putea interesa în măsura în care nu avem la îndemână un volum de E. A. Poe. Să zicem. Asta pe scurt pentru amatorii de literatură. Dar partea care ne interesează este cine este acest misterios Baronian. Care în 1968 întră în tagma editorilor și scriitorilor – primele cărți sunt din ani 70-73, apoi prinde viteză și își construiește un frumos CV. Membru al Academiei Regale de Limbă și Literatură Franceză din Belgia, președinte al Asociației Prietenii lui George Simenon, administrator – hm, Was ist Das? – al Asociației scriitorilor belgieni, conservator al Muzeului Camille Lemonnier – as ov e? Ăsta cine e?, zic și eu ca bunicul meu Bedros dacă îi spuneai  de Kim ir Sen, liderul nord coreean la a cărui întâmpinare mă dusese și tata. Baronian Jean Baptiste este și un vajnic premiant, obținând printre altele și Premiul pentru Literatură al Parlamentului Comunității franceze din Belgia și Premiul France-Belgique, care nu știm ce hram poartă. Chiar nici o referință biografică pentru paru decenii de viață? Măi să fie. Și totuși cine e acest misterios Jean-Baptiste Baronian? Nu știm nici ce școli a urmat, nici ce instrucție are – dacă are- cine îi sunt părinții, familia, rude – nu există armean – dar oare e Baronian armean sau e pseudonimul vreunui „belgian” – care să nu aibă pe nimeni pe lângă el – dincoace de ororile istoriei și dincolo de avatarurile a sute de mii de copii orfani culeși de pe câmpurile deșertului sirian – nu găsim nimic legat de acest misterios și fără biografie Baronian.  Experții armeni consultați de mine confirmă doar originea armenească a lui Baronian. Nimic mai mult. Măi să fie.

Dar mai apare ceva f. interesant. Traducătoarea (n.1942) este o profă de franceză de la Universitatea A.I.Cuza din Iași. Specializată în literatura franceză a secolului XVIII – teză de doctorat Thibaudet și în literatură belgiană – așa se face conexiunea și cu Baronian – căruia Editura Fides îi mulțumește pentru sprijinul acordat, după cum se menționează pe contrapagina de gardă – face o consistentă carieră universitară (și) în Polonia, având la activ un consistent – precum Baronian, deja al nostru, fără să știm bine ce și cum – parcurs academic. Bibliografie consistentă, onoruri, succesuri (sic!) decorații fel de fel. Doar că, lumea e mică. Știam/auzisem de acest nume de la bunul nostru prieten Dr. Luca Pițu, tot de la Universitatea A. I. Cuza din Iași. O somitate în materie de literatură franceză, un eseist de primă mână și un prieten al armenilor. Care și-a dedicat o ultimă carte memoriei armenilor uciși în genocidul din 1915. Nu e mare scofală, dar față de majoritatea romanații-lor – românilor – care schimbă subiectul când pomenești de acest subiect sau fac pe principialii preluând teoriile negaționiste ale autorităților turcești, sigur că e un gest de apreciat. Și mi-a fost alături în ultimii 25 de ani – ca și Dr. Sorin Antohi – când am tot încercat să înțeleg în amănunt ce s-a întâmplat în 1915. Prin câteva eseuri din anii 90 Luca Pițu tot pomenea și numele acestei colege  de facultate, de care acum aflăm că era și  traducătoare, nu doar, cum spun armenii, madnogh. Turnătoare face rimă. Ceva nu e în ordine. Gănigă madnogh e, cu stagii vechi, nu mai traducem, dar nu avem îndoieli în ce privește ce a făcut și dres cineva acum câteva zeci de ani  în urmă. Iată un subiect de proză, o temă pentru un thriller cu suspans, dacă ar fi cine să-l scrie. Poate chiar Jean-Baptiste  Baronian, zâmbăreț și cu poră mendz (burta mare) cum apare în toate fotografiile plin de viață și bine dispus. Să-i fie de bine.

Abia aștept să scriu ceva despre cartea lui  Hraça  Kirmiziyan. Altfel nu prea mă interesează ciubucăriile cu traducerile din prozele lui Jean Baptist. Avem și noi mușterii noștri în materie de ciubucării/traduceri. De matnogh( turnători ) au avut și armenii parte. Nu ne-am ocupat de ei înainte de 89 pentru că nu se putea. Iar după 1989, cumva s-a procedat bine, s-a pus batista pe țambal, cum, spun românii, usturoi nu s-a mâncat, gura nu miroase. Nu știu dacă e bine sau corect dintr-o perspectivă etică minimală/maximală, dar aici suntem. Cât și câți mai suntem care pot vorbi/spune câte ceva. Despre așa ceva. Altfel, vorba unui comic de acum câteva decenii, Vasile Tomazian, Salutare, taică, și noroc! Pentru mine nu există decât un singur Baronian.

Zareh. Dragul nostru Agopik.

by Bedros Horasangian