BEDROS HORASANGIAN : Armenii. Între real și imaginar

Ce se mai citește? Ce mai citim? Tare mi-e teamă că mai mult se scrie. Pe Instagram, pe Twiter, pe Yahoo, pe te miri ce rețea și suport electronic, dacă nu ar fi mai simplu și mai concis un SMS. Trăim într-o lume cu telefoane mobile și tablete de tot felul. Un simplu SMS ne scutește de prea mult scris. Mesaj, mesaje. Punct. Clar și sec, limpede și concis, precum acel genial Cuțit os, al nemuritorului Ion Luca Caragiale, ajuns dintr-un simpatic cetățean bucuros de prieteni, taclale și taifas – spune asta unui neamț care tot timpul are de făcut/reparat ceva, ha, nu pricepe despre ce este vorba – statuie de bronz, nume de stradă și Teatru Național. Dar armenii? Citesc, scriu, bombăne mereu nemulțumiți, revoltați de ce strâmbă e lumea noastră, de apucăturile vecinilor sau resemnați în fața destinului, nu prea vesel, de care au avut parte. Da, cărțile au fost mereu un refugiu, scrisul în mod cert a creat acel unic Matenadaran și credința a dus la râvna copiștilor, traducătorilor și de ce nu atâtor scriitori pe care armenii îi respectă și venerează. Dintr-un trecut de pe vremea lui Mesrob Maștoț, la cei din lumea de azi, de la William Saroyan la Narine Abgarian. Care va fi cât de curând prezentă și în România. Până una alta să profităm de câteva noi apariții editoriale. Mai cu moț, mai fără, de interes oricum. Două cărți având protagoniști armeni și secvențe din viețile lor. Bune sau rele, ele aparțin unor personaje reale sau imaginare. Contează mai puțin sau deloc. Pentru că realitatea a bătut de multe ori ficțiunea și ficțiunea la rândul ei a acoperit prin imensitatea, infinitul imaginației, tot ceea ce o realitate dramatică în cele mai multe cazuri, putea depune mărturie. Nu știu dacă astfel de cărți pot interesa publicul cititor de limba română. Armeni sau (ne)armeni, amatori de literatură, istorie, cultură în general. Sau ating la lingurică – mereu ne-am întrebat unde e fixat acest punct de  care se tot pomenește, fără să știm bine unde e situat, precum inima sau prostata. ( Sird e inimă, gier, ficat, oare prostată pe armenește cum s-o fi spunând? ) Cele două volume sunt scrise în registre complet diferite și  vrem să atragem atenția asupra lor. Merită din plin. Nu știm bine cui se adresează. Români sau armeni sau ce-or fi, cititori de limbă română, mereu se găsesc oameni interesați de subiecte aparent exotice. Fără să fie neapărat exotice, circulă deja pe tot mapamondul numeroase nume de autori africani, arabi, chinezi și japonezi, te miri de unde  mai răsare câte unul din țări și culturi de care ai doar sumare informații. Ca și la fotbal, cu circulația actuală a jucătorilor. Deja multiculturalismul e bine înscăunat pe plan internațional.

Cărți cu și despre armeni.

Primul  volum asupra căruia vrem să atragem atenția este o mărturie tragică a unor copii care au scăpat din ghearele morții, care a fost uriașa deportare în masă a armenilor din Imperiul Otoman. Genocid. Punct și de la capăt. Inițiată oficial în 1915 – deportarea în masă – AXOR cum spuneau cei din generația bunicilor – a fost precedată de masacrele  au început cu mulți ani înainte, sub sultanul Abdul Hamid, supranumit cel Roșu. Nu intrăm în detalii, 30 de ani am tot oferit detalii, fără ca opinia publică din Romanistan să se sensibilizeze prea tare. Nu deschidem o paranteză polemică. Faptele au rămas, o enormă bibliotecă s-a adunat, documente dintre cele mai greu accesibile au devenit publice – arhivele Vaticanului, arhive germane și austriece, parțial și turcești etc –ba chiar și Germania și Austria – aliații cu Imperiul Otoman – au recunoscut Genocidul, ultimul fiind SUA, care a făcut acest pas sub președinția lui Joe Biden. Mai rămâne ca și Israelul să recunoască oficial Genocidul armean din 1915. Revenind la subiectul nostru, uciderea armenilor care au scăpat din 1915

A continuat și în anii care au urmat. Sub diverse forme. Pe lângă cei morți și uciși, sute de mii de femei și copii au fost luate de familii de turci și kurzi. Se consideră azi că peste 10 milioane de cetățeni turci au rădăcini armenești. Este o rană deschisă a poporului armean și astăzi. Sonya Orfalyan (1958, Libia,  cine ar fi zis că există armeni într-o astfel de țară, pentru prima dată aflăm de refugiați armeni în Libia, dar pe ei îi putem găsi oriunde, nici cu gândul nu gândești, când lucram la Arașnortaran/Arhiepiscopie prin anii 80  a apărut un armean din Pakistan, din Cheetagong, un port. Cum ajunsese acel armean într-o țară profund dușmană armenilor și Armeniei, Dumnezeu poate știi)  adună într-o carte „Mărturii ale copiilor armeni.1915-1922” ( Editura Polirom, 2022, traducere din limba italiană de Emanuela Stoleriu, traducerea textelor din limba franceză de Nicolae Constantinescu, cu extrem de importante contribuții eseistice ale unor experți de marcă în materie de genocid și Shoah, cum sunt Gerard Chaliand, Joel Kotek și Yves Ternon, inepuizabilul medic/istoric a cărui carte Une Genocide Examplaire – ar trebui să mai existe volumul în dulapul meu de la Ararat – îmi aduc aminte acum, a adus-o mama mea Nadia, din Franța, în anii 70. Poate încurc câte ceva.

Fum. Nu trageți în pianist!

„Am adunat amintirile acestor oameni care au găsit puterea să murmure ce au trăit înainte de a se pierde pe cărările vieții”, notează  la Roma, în 2020, Sonya Orfalyan – artistă, scriitoare și traducătoare stabilită în Italia – într-o concisă Prefață pusă sub genericul Tăcerea istoriei. Este o tăcere asurzitoare, oricât de șoptite sunt cele afirmate. O spovedanie colectivă, care devine act de acuzare. Nu avem judecată cu valoare juridică ci un perete, un zid, împotriva „Mărturii ale copiilor armeni.1915-1922” . Prin mărturiile celor 36 de ( foști) copii – puși în ordinea din alfabetul armean – ni se conturează „O carte de groază”, cum numește cercetătorul belgian Joel Kotek, profesor de științe politice la Bruxelles, considerațiile sale, extrem de atent documentate și respectând informațiile culese din enormul DOSAR 1915. Care este, deja de ani buni, la îndemâna celor care chiar vor să știe ce s-a petrecut acum peste o sută de ani. Cine vrea să afle ce s-a întâmplat cu armenii în secolul trecut are la îndemână o uriașă bibliografie. Sigur că există și negaționiștii. Sigur că există atitudinea autorităților turce. De ieri și de azi.  O Turcie aflată pe cai mari diplomatici în aceste zile când nimănui nu-i arde de crimele comise acum peste o sută de ani. Și unei întregi Europe îi arde buza după gazul și petrolul azer. Cine să mai ia partea armenilor, că au s-au nu dreptate în revendicările lor istorice și morale, că au dreptul și la existență. Ca stat. Ca popor. Acum toată lumea e cu ochii pe Ucraina. Dar în 1915 a fost o crimă. O crimă în masă, o tragedie de mari proporții, care putea duce la dispariția – cum s-a și dorit de către autoritățile otomane aflate sub comanda Junilor Turci – întregului popor armean. Prin lichidarea armenilor dispărea și complicata chestiune armenească, prin dispariția lor turcii își puteau aroga propria identitate într-un spațiu istorico-geografic care nu era al lor. A devenit prin lama iataganului și se menține azi cu dronele Bayraktar.( Nume de demnitar otoman, se poate verifica pe Google). Textul însoțitor al lui Yves Ternon ( n.1932, mai trăiește, Dumnezeu să-i dea sănătate și viață lungă acestui medic chirurg, care s-a ocupat toată viața lui să documenteze crimele comise împotriva evreilor, armenilor și celor din Ruanda, foarte  aproape de noi, crime la fel de îngrozitoare ) Contextul istoric, este o extrem de concisă panoramă a întregului subiect. Cu cifre și date istorice, cu responsabilități, fapte și evenimente, cu consecințele ulterioare. Copiii salvați de asociațiile europene sau de americani, orfanii din 1919 și 1922 – parte din ei ajunși și în România – ajung oameni maturi și, parte din ei, depun testimonii care ajung azi, acum, și sub ochii noștri. Cutremurător e puțin spus. Doar că. Doar că putem ridica și din umeri, ne-am săturat de atâtea nenorociri, că mai și uităm, să iertăm, e creștinește, gata, Ajunge!, cu atâtea bocete și văicăreli. Oare? Depozițiile acestor copii – nu ni se spune nici măcar numele lor, nu avem nici alte informații biografice – ne pot ajuta să înțelegem natura umană. Bună, rea, generoasă, ticăloasă, suntem, putem fi în fel și chip. Postfața lui Gerard Chaliand, amintește printre alte contribuții, pe cea a istoricul turc – kurd la origine – Taner Akcam care, în 2020 a publicat „Ordres de tuer. Arménie 1915” ( CNRS Editions, 2020), prin care a stabilit autenticitatea documentelor Andonian, care confirmau intenția autorităților otomane de a lichida existența armenilor. Un text dens și explicit, o analiză la rece a situării politice a Turciei  după exterminarea armenilor din 1915-1917 care a permis edificarea ulterioară și nașterea republicii kemaliste. În doar câteva pagini avem o trecere în revistă a istoriei care a urmat. De la Kemal Mustafa la Recep  Tayyip Erdogan. Care mai zilele aceste juca ping-pong la Astana, în timp ce Putin îl aștepta pentru discuții. Armenii rămân mereu de izbeliște. Noroc cu mărturiile acestor copii și analizele severe ale unor intelectuali europeni.

„Prietenul armean” (Editura Polirom, 2022, traducere din limba franceză de Alexandra Cozmolici, colecția, excelentă altminteri, Biblioteca Polirom, coordonată exemplar de Dan Croitoru, care pentru cei interesați și de literatură, nu doar de armeni, a tradus recent „Viciu ascuns”, unul dintre importantele romane ale lui Thomas Pynchon – prozator de top american, dar oare Thomas acesta nu e cumva și el armean? ) este un roman apărut în 2021 în Franța. Și este semnat de scriitorul rus Andrei Makine, ajuns, Slava bogu, și academician  francez după o viață trăită parțial – născut în 1957 – în URSS-ul lui Hrușciov și Brejnev. Detalii biografice se găsesc din plin pe net – de unde ciupește fiecare ce, cât și cum poate, fără să semnaleze rapturile etc – să spunem doar câteva cuvinte despre roman. Având și personaje de origine armeană sigur că atrag atenția armenilor care vibrează mintenaș la tot ce e armenesc. Că e horowatz – un soi de grătar, carne friptă cu mirodenii etc –sau duduk – un instrument de suflat care face deliciul unei părți a armenimii, că este vorba de generalul Antranik – personaj mitologic pentru o anume generație, eroul eroilor, Saroyan are o povestire cu niște armeni din SUA, care erau certați, se împacă pe timpul unei vizite a fostului militar și apoi iar se ceartă între ei după plecarea lui, minunată povestire, păcat că nu am dedicat o seară marelui povestitor și sufletist etc – sau de legendarul Monte Melkonian, alt erou al altei generații.

 Romanul lui Makine ne face să plonjăm într-o Siberie ficțională – nici reală 100%, nici fictivă pe de-antregul, o ambiguitate kafkiană ce ar putea duce la un film de Tarkovski  – pune pe tapet chestiuni delicate. Ce țin de memoria colectivă, de cea individuală, de suferință, de vinovăție, cine suntem și ce facem cu viețile noastre. Mai mult sau mai puțin armenești, franțuzești sau românești, că ne cheamă Vardan sau Gulizar, că  există o anume boală armeană, mai bine nu, care ne afectează dincolo de biologic. Multe trape epice într-o desfășurare narativă aparent simplă, o poveste de dragoste, discretă și plină de emoție, fără pulsiuni erotico-sexuale care abundă în proza ultimelor decenii – oare doctorul Codrescu o fi apucat măcar s-o sărute pe Adela lui G. Ibrăilenu, care l-a jucat în fel și chip ? oare s-o fi tradus la Erevan acest roman de  imens rafinament, mă tem că nu, păcat, cei care strigă Jos!, Huo! și Demisia! , poate s-ar mai domoli – un roman franțuzesc aș zice  scris cu unelte rusești. Am zis ceva rău? Nu știu dacă armenimea  din Romanistan  se va repezi să citească romanul lui Andrei Makine, dar ar merita. Așa cum ar merita să viziteze și Colecția lui K. H. Zambaccian de la Șosea – o plimbare e oricând binevenită – care a fost recent evocat și pomenit după cum și merită.

Să  nu uit. Într-o „Scurtă Istorie a Turciei ”(Editura Litera, 2022) a istoricului britanic Norman Stone, ce s-a întâmplat cu armenii în 1915 este denumit RELOCARE. De parcă ai muta mobila veche din sufragerie pe terasă. Aferim! Cartea abundă de inexactități – elegant spus – apăsat asumate. Cu o vădită tentă negaționistă în ce privește pe armeni ( reluând vechile gargariseli legate de  condițiile de foame și frig prilejuite de război, cine i-a pus să intre în cârdășie cu rușii, război în care au murit și milioane de turci etc.) cu trimiteri la o bibliografie alcătuită exclusiv din autorii negaționiști. Îi știu pe toți, știu ce le poate osul, ieri ca și azi. Norman Stone a fost prof la Universitatea din Istanbul. Trai pe vătrai neneacă. De Raymond Kevorkian, Vahagn Dadrian sau Taner Akcam nici pomeneală. Ne oprim aici cu bombănelile. Ar merge și  o cafea gingirlie. Amară. Și două țigări.  Ce frumos ar fi acum pe Büyükada, în mijlocul Mări Marmara, unde avea bunicul Bedros o casă. Stătea din mai până la sfârșitul lui octombrie în gâghzi. Fum.                                                                                             

by Bedros Horasangian