BEDROS HORASANGIAN / Armenia, România și armenii

Aș fi vrut să scriu câteva vorbe despre Komitas. Sau despre Hovhannes Tumanian. Sau despre fratele meu Edi, sau despre Miki, fratele bunului meu prieten Eduard Jeamgocian, care s-au prăpădit când mai puteau să trăiască. Un gând senin și frumos către toți. Dar mi-am spus că vine primăvara și pășim cu toții din nou la viață. Trăim, o mare minune. De ce nu ne-am bucura din plin de fiecare zi? La o iute ochire, s-ar zice că totul este în ordine. Și treburile cetății, adică România, că aici trăim viața de zi , chiar dacă suspinăm tandru la orice știre legată de Armenia și armenii de pretutindeni, iar treburile comunității armene din România sunt OK. Și merg, mai mult sau mai puțin, uneori cu derapaje și opinteli, deh, asta-i viața, ca pe roate. Trinomul alcătuit din Uniunea Armenilor din România, Arhiepiscopia Armeană din România și Ambasada Republicii Armene din România gestionează, cumva în solidar, dincolo de responsabilitățile și obligațiile specifice părților, toate activitățile, de orice natură ar fi ele. Și e poate bine așa, dincolo de micimea unei comunități pe zi ce trece mai restrânse, dincoace de posibilitățile și potențialul de a fi mai activă și prezentă în viața publică românească sau internațională. Sub diverse forme, cu activul uman de care dispun părțile, cu reacțiile uneori contondente – au fost și sunt astfel de situații – dintre părțile trinomului de reprezentare. Multele activități întreprinse de fiecare în parte, atât pe plan social-cultural, dar și politic, atât în România, cât și peste hotare – unde nu găsești armeni și probleme armenești, Ahper gean…!( Frate dragă…)? – ar putea fi extinse printr-o mai bună planificare și organizare a proiectelor în derulare. Multe, puține, câte sunt, dincoace de alocarea fondurilor necesare și a personalului de reprezentare implicat. Că e vorba de tineretul dornic doar de muzică, dans și voie bună, că e vorba de bătrânetul care ar mai bombăni și suspina pe teme politico-istorice. Generația de armeni din România care era legată direct de vechile adversități ideologice – unii dintre ei au suferit, alții s-au pricopsit, viața a trecut oricum pentru armenii de odinioară –  s-a dus. Generația de armeni care i-a urmat – din care facem și noi parte – n-a mai fost angajată ferm în aceste dispute ale părinților și bunicilor. Trăind mare parte în comunism, prioritățile au fost altele decât cele legate strict de identitatea etnică, națională. Eram armeni, mai mult acasă, sau de Paște și Crăciun, când, abia atunci, ne adunam în jurul Bisericii. Care era singura în măsură să reprezinte comunitatea. Lucrând opt ani la Arașnortaran, – între 1981 și 1989, când mi-am dat demisia ca să nu devin turnător-informator al Securității,  și mi se oferea și mie șansa de a mă căpătui, n-a fost să fie…– știm bine, din interior ceea ce s-a consumat la modul vizibil. Acum, adică după 1989, situația s-a schimbat radical. În bine. Dincolo de unele adversități și ciorovăieli legate, evident, de bani și de situații conflictuale dintre orgoliile liderilor marcanți, depășite apoi, cum-necum, dincoace de multele treburi bune care se fac. La centru și în provincie. Unde filialele UAR, înființate după 1989 cât și parohiile, atâtea câte sunt și cu personal deficitar numeric, fac treburi minunate. Printr-un efort colectiv, entuziasm și mult voluntariat, atât pentru micile comunități existente, cât și ca parte a unui întreg românesc în care sunt ancorate. Activitatea acestor mici centru de entuziasm și solidaritate ar merita elogiată. Ca să constituie un bun exemplu și pentru treburile de la centru, unde, o impresie de om din afară, lipsește o anume coeziune și solidaritate. Acel Miutiun, de care frumos vorbim, dar e mult mai greu de pus în faptă. Ce se poate face? Orice. Totul.

Bedros HORASANGIAN

by Bedros Horasangian