Bedros Horasangian

BEDROS HORASANGIAN / Armeni din toate țările, uniți-vă!

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Dacă despre
tragedia armenilor din 1915-1923 s-au consemnat mii de documente și deja
memoria colectivă a omenirii o consemnează ca Genocid – dincolo de eforturile
negaționiștilor și interesele particulare ale fripturiștilor de tot felul –
masacrele de la sfârșitul lunii februarie 1988 de la Sumgait, în Azerbaidjanul
sovietic, nu sunt încă bine cunoscute și memorate de opinia publică
internațională. Trei zile de violențe extreme, demne de Evul Mediu, o săptămână
a cuțitelor și iataganelor lungi, dar și a bolovanilor care au făcut să fie
uciși zeci de oameni/armeni nevinovați. Doar pentru vina lor de a aparține unei
etnii. Și așa urgisite prin milenii pentru a fi și trăit sub semnul crucii în
buza unor devastatoare invazii islamice. Pogromul de la Sumgait, în imediata
apropiere a capitalei Baku a Azerbaidjanului, un oraș industrial unde
trăiau/munceau numeroși armeni veniți ca specialiști în industria chimică, a
declanșat ulterior revolta populației armene din republica sovietică
învecinată. Aflată încă sub sceptrul secerii și ciocanului sovietic, dincolo de
perestroika și glasnost-ul neputincioase ale lui Gorbaciov. Crimele de la Sumgait
– nu intrăm în detalii, sunt exemple oribile! –  neintervenția autorităților azere și  intervenția timidă și întârziată a trupelor
sovietice pentru a pune capăt violențelor au radicalizat popoarele din Caucaz.
Armenii și-au declarat independența în 23 august 1990, azerii s-au desprins de
imperiul sovietic în 30 mai 1991. Istoria și-a făcut de cap în continuare.
Războaiele din Karabagh, desprinderea de Azerbaidjan a provinciei istorice
armene, numeroasele conflicte și incidente militare care se tot succed. Nu
câștigă nimeni din acest prelungit conflict. Și ura care mocnește între cele
două popoare. Și nevoia de pace și înfrățire în lume. Oricâte parale ar investi
azerii și turcii în propaganda antiarmenească, crimele trecutul rămân. Oricâte
concursuri sportive și manifestări culturale de nivel internațional ar promova
autoritățile președintelui Ilham Aliev – împreună cu consoarta vice – crimele
trecutul rămân. Nu e vorba de resentimente, ci de adevăr. El este al armenilor,
azerilor, turcilor, al fiecărui om de pe acest pământ. Că e vorba de crimele
din 1915 din Imperiul Otoman, că e vorba de masacrele din 1988 de la Sumgait sau
de 2004, când a fost ucis în mod barbar, cu toporul, într-o cameră de hotel,
acel ofițer armean de către un ofițer azer. Ramil Safarov. Condamnat pe viață la
Budapesta și ajuns erou la Baku. E posibil așa ceva? Da, a fost. Este. Un
criminal, ca și Talaat Pasha, condamnat la moarte în contumacie la procesul de
la Istanbul din 1919 și ajuns erou național la Ankara. Nu e nici un secret.
Nici prilej de laudă sau mândrie. Că au fost uciși armeni nevinovați. Sau
vinovați doar pentru faptul de a fi armeni. Așa puțini câți au fost. Așa și mai
puțini  câți au mai rămas.

Și sunt.

Încă.

Dar sunt.

În fiecare an
armenii își plâng morții în aprilie cu prilejul comemorării din 24 aprilie. O
dată fără an. O dată deja fixată a unor orori care nu pot fi uitate sunt și
aceste ultime zile de 27-28 februarie 1988 de la Sumgait.

Baku.

Azerbaidjan.

Istoria poate să nege sau conteste, dar nu poate uita. Armenii cu atât mai puțin.

Bedros HORASANGIAN